Marele duhovnic este Hristos. Ceilalți duhovnici, mai mari sau mai mici trebuie să privească mereu la El, la felul cum a tratat El pe toți cei pe care i-a cunoscut în timpul activității Sale mântuitoare. A întâlnit oameni păcătoși , desfrânați, nedrepți etc. Întâlnirea cu El le-a schimbat viața. Au devenit alți oameni, oameni buni, fii ai Împărăției.
Drumul lor ducea către prăpastie. Apoi și-au îndreptat pașii către cer. Se gândeau, mai întâi, la cele ale zilei. Apoi au fost preocupați de veșnicie. De șederea în împărăția lui Dumnezeu.
De duhovnici buni are nevoie și lumea de astăzi, mănăstirile și parohiile, împreună;
Duhovnicul bun este modest;
Duhovnicul bun nu caută ale sale;
Duhovnicul bun se roagă mult pentru ucenici, îi pomenește la Sfânta Liturghie și zice acolo: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici”.
Duhovnicul bun nu se laudă cu nevoința sa și eventual cu vreun dar pe care l-a primit de la Dumnezeu;
Duhovnici mari își fac mormintele în cimitir și nu în biserici;
Duhovnicul bun nu vorbește pe la colțuri;
Duhovnicul bun nu-i vorbește de rău pe alții. Nu face categorisiri și ierarhizări pripite;
Duhovnicul bun nu-i învață pe credincioși să fie gălăgioși, să facă demonstrații, să semene vânt și să culeagă furtună;
Duhovnicul bun când are nemulțumiri, i le spune lui Dumnezeu în rugăciune;
Duhovnicul bun se bucură cu cei ce se bucură și plânge cu cei ce plâng;
Duhovnicul bun iartă, nu judecă, pentru că judecata este a Judecătorului din Ceruri;
Duhovnciul bun iubește pe păcătos, chiar dacă nu-i de acord cu păcatul lui;
Duhovnicul bun știe că virtuțile se clădesc pe temelii de piatră, îi învață pe ucenicii săi să zidească pe temelia bună, argint, aur, pietre prețioase și nu lemn, fân sau trestie;
Duhovnicul învață că pocăința se lucrează în taină, nicidecum în ochii oamenilor;
Duhovnicul bun învață că pocăința se încheie la mormânt. Până acolo trebuie să luptăm, ori de câte ori cădem;
Duhovnicul bun nu vorbește despre cele de taină ale sale.
Duhovnicul bun face lucrarea sa pentru Dumnezeu și nicidecum pentru oameni. Se ferește de lauda oamenilor și dorește răsplată veșnică, nu doar una trecătoare. El știe că răsplata veșnică o poate da numai Dumnezeu. Așa face duhovnicul bun.
Duhovnicul Paisie Olaru
Un astfel de duhovnic a fost Părintele Paisie Olaru, poate cel mai nevoitor monah de la Sf. Calinic Cernicanul încoace.
L-am cunoscut prin anii 1979-1980. La Sihla, sub stâncile uriașe, locuia într-o căsuță modestă, în vecinătatea bisericuței dintr-un brad. Era în putere, cobora și urca cu ușurință treptele până la biserica din vale, unde nu lipsea de la Sfânta Liturghie și de la Utrenia care se săvârșea la miezul nopții. În rest se ruga pentru el și pentru mulțimile de credincioși. Deși vremurile erau grele și regimul comunist se împotrivea Bisericii, oamenii de departe și mai de aproape, cu demnități și pregătiri diferite, urcau poteca până la Sihla. Drumul ce duce până la schit a apărut ceva mai târziu. Sub epitrahilul părintelui au îngenuncheat ani la rând oameni și oameni cărora le-a iertat păcatele. S-a rugat pentru ei. A plâns împreună cu ei și pentru că avea atâta bunătate le dorea tuturor un „colțișor de rai”. Această expresie revenea mereu în rugăciunile lui și în urările făcute celor mulți.
Așa l-am cunoscut pe bunul duhovnic. Nu vorbea niciodată despre cele de taină ale sale. Nu se lăuda cu vreo virtute. Nu amintea că pe la chilia sa au trecut oameni cu diferite demnități. Îi trata pe toți la fel. Probabil că cea mai mare virtute a sa a fost smerenia. O smerenie autentică, care se întâlnește foarte greu.
Copil fiind, mi-am plecat și eu genunchii sub epitrahilul acestui călugăr sfânt. De altfel, mai târziu, i-am și spus unui pictor să-l așeze într-o icoană, alături de alți sfinți ai Moldovei, icoană ce o păstrez în chilia mea.
La Rădășeni se vorbea de părintele Paisie
În satul meu de obârșie, Rădășeni, se vorbea mult de acest mare duhovnic, ca și de Părintele Cleopa, de altfel.
Părintele Paisie era cunoscut de consătenii mei încă din vremea viețuirii sale la Mănăstirea Slatina. Atunci a vizitat el satul meu natal. Părintele Gherasim Câmpanul, și el rădășean, i-a fost apropiat.
Oamenii îl știau rugător și chiar vindecător. Simțeai acest lucru după ce-ți termina de citit o rugăciune. De aceea, mulți doreau să lase un pomelnic la el și nu la altcineva. Părintele Paisie a schimbat, cât a putut, fața lumii. Așa vom înțelege cuvintele sfântului Filaret al Moscovei (+1867): „dați-mi duhovnici buni și voi schimba fața lumii”.
Vrednicul de pomenire, Cuviocul Părinte Paisie a trecut la Domnul în octombrie 1990. Bolnav, fără vedere, retras într-o chilie smerită de lângă iazul Mânăstirii Sihăstria, bunul Părinte Paisie n-a mai putut sta înaintea oamenilor, așa cum o făcuse, de altfel, toată viața.
În ultimii ani ai suferinței sale pământești, s-a rugat însă pentru toată România.
Plecând la cele veșnice, la câteva luni de la îngenuncherea regimului ostil Bisericii. Părintele Paisie Olaru n-a mai apucat să fie cunoscut la adevărata sa măreție.
După aceea, unii au amintit de cuvioșia sa, au și scris cuvintele sale de învățătură, adevărate mărgăritare de mare preț, dar totuși aceasta reprezintă prea puțin din cât ar fi meritat. Dar ceea ce oamenii nu pot face, împlinește Dumnezeu. Numai Dumnezeu nu uită, numai Dumnezeu cunoaște deplin lucrarea fiecărui slujitor al Său.
Arhidiacon fiind, am participat la slujba petrecerii Părintelui Paisie pe drumul către Împărăția Cerurilor. Acest neobosit rugător merita mai mult. Puțini și-au adus aminte de Cuvioșia Sa. Atunci și acum trebuia oferit unei generații care are nevoie de modele. Dar Părintele Paisie a fost din nou smerit. Prin toată viața sa, el ne-a dat o lecție de mare profunzime duhovnicească. Depinde de fiecare dintre noi cât și cum învățăm.
Rugat odată să vorbească despre rugăciunea inimii, a răspuns: „Ce este rugăciunea inimii? N-am auzit niciodată de ea!”.
Ieroschimonahul Paisie Olaru, duhovnicul cel bun, a fost îngropat în cimitir, dar va veni vremea când trupul său va fi adus în biserică, așa cum sunt aduse moaștele sfinților.
(Arhim. Timotei Aioanei, Extras din cartea: „Părintele Paisie Olaru Povățuitor spre poarta Raiului” Editura Trinitas)
