Duhovnicie la distanță?

Relația duhovnic-ucenic nu este neapărat una pe viață. Din motive obiective – adică binecuvântate – ucenicul poate să caute un alt îndrumător. Poate fi cazul celui ce intră în mănăstire sau când distanța fizică este atât de mare, încât face ca întâlnirea dintre cei doi în Taina Spovedaniei să fie extrem de anevoioasă. Dar sunt și alte situații care justifică schimbarea duhovnicului. Nu este deloc un moment ușor – cel puțin pentru mine – atunci când cineva îți cere binecuvântarea de a se pune sub ascultarea altuia. Ca părinte duhovnicesc, ca unul care-ți deschizi inima și o pui cu totul la bătaie pentru un ucenic, momentul despărțirii este mai dureros chiar decât atunci când un tată își căsătorește copilul. De ce? Pentru că la copiii după trup te aștepți să plece de acasă, este în firescul lucrurilor. Dar pe un fiu duhovnicesc îl poți avea alături până la moarte – cu gândul acesta ți-l asumi! Și totuși, când Dumnezeu rânduiește sau îngăduie o astfel de situație, cauți să vezi folosul ucenicului, să-l susții să rămână pe Cale în noua conjunctură. Și, mai ales, îl încurajezi să se încredințeze cu totul ascultării față de noul său părinte duhovnicesc.
Schimbarea duhovnicului nu înseamnă neapărat și ruperea oricărei legături. Sunt unii care simt nevoia – din recunoștință, din obișnuință – să țină oarecum legătura cu cel sub al cărui epitrahil au îngenuncheat adesea. E foarte important între ce limite se desfășoară comunicarea în atari situații. Nu de mult timp, mi s-a întâmplat ceva ce m-a mâhnit profund pe moment și care m-a făcut să-mi reevaluez foarte serios modul în care mai interacționez cu cei ce mi-au fost ucenici. În ce măsură și cum poate fi de folos, totuși, o îndrumare duhovnicească de la „distanță”? Tema e cu atât mai presantă pentru mine cu cât, mai ales de când realizez o emisiune de dialog direct (telefonic și prin mesaje) la Infinit TV și pe doxologia.ro cu numele „Întreabă preotul”, mi se cer multe sfaturi, chiar și pe alte canale de comunicare (mail, messenger). Dincolo de unele răspunsuri punctuale, îndemn pe interlocutorii mei să caute să se pună sub oblăduirea unui duhovnic. Știu bine că cele mai bune răspunsuri și îndrumarea cea mai ziditoare apar în legătura directă, cea de la scaunul de spovedanie. Dar oare de la „distanță” chiar nu se poate face nimic?
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în cea de-a treia sa epistolă duhovnicească (care are doar un capitol) se adresează ucenicului său, „Gaiu cel iubit” (v. 1), astfel: „Multe lucruri aveam să-ți scriu; totuși, nu voiesc să ți le scriu cu cerneală și condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând, și atunci vom grăi gură către gură” (III Ioan 1, 14). Așadar, acele „multe lucruri” – a se înțelege nu neapărat cantitativ, cât mai ales într-o pleiadă de înțelesuri și pe multiple „etaje” de comuniune –, se transmit direct, nemijlocit. Dumnezeu Însuși, după ce a dat Legea și a vorbit prin prorocii Vechiului Testament, S-a făcut Trup și S-a „sălășluit între noi” (I Ioan 1, 14) ca să ne vorbească direct, față către față. Mai mult decât atât, după Înviere S-a înălțat la Cer pentru că „ne era de folos” această „despărțire întru unime”, căci numai astfel ni-L putea trimite pe Mângâietorul (v. Ioan 16, 7). Duhul Sfânt este Cel ce face ca relația noastră cu Mântuitorul să capete maxima intimitate, El Singur înlesnește unirea noastră deplină cu Dumnezeu.
Există însă și o altă fațetă a problemei. De-a lungul istoriei Bisericii, avem numeroase mărturii de îndrumări duhovnicești prin intermediul unor scrisori. De la Sfântul Ioan Gură de Aur până la, să zicem, Sfântul Nicolae Velimirovici sau Părintele Sofronie Saharov, găsim o bogăție de învățături și îndrumări, de răspunsuri și de repere duhovnicești în texte transmise la „distanță”. Așadar, este și aceasta o cale binecuvântată, chiar dacă nu de puterea și de anvergura îndrumării în proximitate fizică. Care proximitate, precum vedem din paterice, uneori nici nu are nevoie de cuvinte. Pentru a transmite ceva de la avvă la ucenic e de ajuns chiar și simpla prezență sau conviețuirea pentru un timp. Dialogul la „distanță” face ca totul să devină mai dificil, e adevărat. Totul depinde aici nu doar de nivelul duhovnicesc al sfătuitorului, ci și de onestitatea beneficiarului. Decisivă este dorința sinceră a cuiva de a afla cuvânt spre îndreptare, iar nu spre îndreptățire. Pentru că atunci când suntem în Duh, orice distanță se suprimă, devine irelevantă.
„Distanța” despre care vorbesc mai are și altă nuanță. Fizic, cineva poate să interacționeze cu duhovnicul său, dar să fie departe de duhul lui. Poți să te spovedești la cineva ani întregi, să ții cu maximă acrivie canonul rânduit, dar să nu intri deloc în lucrarea povățuitorului tău. Să nu-l cunoști nici pe el – deși ți-e atât de familiar –, nici lucrarea lui. Să fii la ani-lumină de felul în care trăiește el în Dumnezeu. Așa cum de la duhovnic se cere asumarea totală a ucenicului, și de la cel din urmă se cere încredințare totală către părintele său duhovnicesc. Și unul, și celălalt vânează în relația lor pe Hristos Domnul – Duhovnicul desăvârșit. Cât despre relația dintre ei, eu mă regăsesc mult – sau măcar tind spre asta – în cuvântul Părintelui Epifanie Teodoropulos: „Inima mea are numai intrări. Ieșiri nu are. Cine intră înlăuntru, rămâne acolo. Orice ar face, eu îl iubesc la fel precum l-am iubit atunci când a intrat pentru prima dată în inima mea. Mă rog pentru el și pentru mântuirea sa”. Iar dacă cineva mă socotește vrednic de a fi lepădat ca duhovnic sau mă folosește ca scuză pentru sminteala sa, mai mult mă folosesc. Căci mă odihnește Duhul care vine în conștiința că nu am făcut nimic bun pentru vreun ucenic. Din prihănirea de sine. Dar asta nu mă clintește din încredințarea că Dumnezeu poate lucra, totuși, în inima ucenicilor chiar și printr-un om pătimaș ca mine, dacă voiește.
(Pr. Constantin Sturzu, sursa: Doxologia.ro)