Deși încă nu-i cât ar trebui să fie, asfaltul începe să ne copleșească! Pe vremea copilăriei mele, de la Ițcani la Suceava se mergea pe drum pavat cu mici cubulețe de piatră înfipte în nisip. Iarna deveneau sanie, spre îngrijorarea birjarilor cu coviltir negru ce-și așteptau mușteriii înșirați militărește în spatele gării-vamă construite de austrieci. Panglica neagră-cenușie a asfaltului avea să apară târziu, dar repede s-a insinuat șerpește, și iat-o acum instalată deplin în peisaj. Dar a pătruns și-n literatură! Din raftul librăriei fac cu ochiul cărțile „Fata de asfalt” (de Clara Mărgineanu), „Urme pe asfalt” (Violeta Ion), „Copiii asfaltului” (T.C. Zarojanu), „Zeii de asfalt” (N. Panea), un frecventat site basarabean se intitulează „Asfalt de Moldova”, la radio se cântă piesa „Asfalt uscat”, pe ecrane a rulat „Jungla de asfalt” (în care Jack Warden face un mare rol cu o singură replică!), Nae Caranfil a regizat în 1995 „Asfalt tango”, țara-i plină de concursuri cu „desene pe asfalt”, pe Dâmbovița se dezbate tema „Istorie sub asfalt” – și dacă ar fi s-o ținem tot așa înainte, nu ne-ar ajunge spațiul rubricii.
Începutul n-a fost deloc ușor. Deși cunoscut încă din vremea Babylonului și redescoperit în 1595 de sir Walter Raleigh în Lumea Nouă, asfaltul, devenit adevărată obsesie a secolului XXI, și-a găsit întrebuințarea abia în 1870 – atunci s-au așternut primii 54.000 de mp pe-o stradă din Newark, Pennsylvania. Mai mult decât interesantă este informația că, la numai trei ani distanță, adică în 1873, este turnat primul asfalt românesc. La Iași: doar 60 mp pe strada Lăpușneanu, însă, desigur, gestul contează. Se datorează junimiștilor (era primar Nicolae Gane), care, în temeiul ideologiei lor conservatoare… s-au dovedit cât se poate de receptivi la noutățile veacului.
Infomațiile au fost culese de Mircea-Cristian Ghenghe din colecțiile îngălbenite ale „Curierului de Iași” și publicate în mai demult apărutul Anuar al Muzeului Literaturii Române Iași (pag. 115-119). Povestea în sine având inerente conotații politice, a stârnit patimi, fiind contestată de la bun început „zbârnâiala asfaltului în clipele osândite”, cum scria o poetă racordată la temă. Ulițele Iașilor arătau, pe atunci, jalnic: după ce s-a renunțat la „podurile” putrezite din lemn, în toată urbea erau doar câteva străzi (centrale, evident) pietruite cu bolovani de râu (Sărăria a rămas astfel, cu linie de tramvai pe mijloc, până prin 1960). În rest, pietriș ici-colo, și glod moldav ca la Pocreaca (pardon, acuma și acolo-i asfalt).
Nicu Gane a adus în discuția Consiliului Comunal introducerea asfaltului și, bine înțeles, opoziția liberală s-a opus, că de aia-i opoziție, să fie contra. Principalul argument: caii de la trăsuri „și-ar putea dezghina picioarele”. În subtext, desigur, acuzația voalată de corupție municipală prin acordarea cu cântec a asfaltării către antreprenorul Rosenblum din Polonia. Cum începuseră să apară și acuze directe privind „trebușoarele care taie vrˊo 15 milioane capital”, primarul a fost nevoit, potrivit rigorilor vremii, să solicite „reparațiunea onoarei”, cum altfel decât provocându-l la duel pe Al. Holban, prim-redactorul gazetei „Uniunea liberală”. I-a trimis și martorii regulamentari, pentru a stabili amănuntele. În prima ședință tehnică, unde urmau să se decidă armele, locul, ora, medicul acreditat etc., martorii gazetarului au precizat că articolul este doar „opera clientelei lor” (cam cum argumenta, cine își mai amintește, Vadim, ascuns sub „pseudonimul redacțional colectiv”): nu e opera cutărui gazetar, ci „a redacțunii”, și oricum, dl Holban „n-a înțeles defel să atace onorabilitatea persoanei dlui Ganea” (sic!). Oricum, el se pune „completamente la dispozițiunea dlui Nicu Ganea” (sic!). Explicațiile fiind considerate suficiente, duelul s-a contramandat.
Asfaltul de pe strada Lăpușneanu s-a turnat și tare mă tem că, parțial, rezistă încă ici-colo de pe vremea primarului junimist, pe când cel de azi adesea crapă dacă-l bate ploaia și vântul. (Nu mai aud vorbindu-se despre aplicația Android – zice-se, o utilă invenție românească numită „gropometru”, care cartografiază din satelit gropile, anunțându-te prin GPS „atenție, denivelare pe stânga” – o fi aia care funcționează pretutindeni pe net și om fi inventat-o noi?)
Și dacă tot a venit vorba: cel din urmă duel ieșean s-a petrecut de-a binelea și până la capăt tocmai hăt în 1904, când ziaristul V. Scântee (Wolf Finkelstein – i s-au editat de curând articolele de odinioară la foarte onorabila editură „Știința” din Chișinău) s-a confruntat cu Spiru Pracsin, un „cultural” al vremii, care a cochetat și cu poezia, și cu dramaturgia, eșuând deplin în toate cele. Era, însă, vânător pătimaș și excelent țintaș. Martorul Mihail Codreanu, directorul Teatrului Național, a măsurat cei 20 de pași regulamentari și a dat comanda „foc!”. Primul a tras Pracsin. Demn, concesiv și înțelept, a slobozit glonțul, cum ar spune polițiștii de azi, „în plan vertical”. A urmat Scântee, care mânuia pistolul pentru întâia oară în viață și purta ochelari „fund de sifon”. Tremurând, dă drumul focului aiurea… și-l nimerește pe Pracsin drept în inimă! Bine că s-au schimbat vremurile, altfel lungile malversațiuni iscate de baterea pasului pe loc în chestiunea cețoasă „Autostrada Unirii” ar furniza duel după duel!
