La înmormântarea celor patru frați din satul Gemenea asfixiați în lada pentru făină, din când în când, un sunet sfâșietor ieșea dintr-un instrument ce seamănă cu o trompetă, însă este mult mai lung. Era vorba de trâmbița fără de care în multe sate din zona de munte a județului nici nu se concepe o înmormântare a unui creștin.
În serile în care cei patru micuți morți în condiții atât de tragice au fost depuși acasă, și apoi pe toată perioada înmormântării, un bătrân și un tânăr au sunat în trâmbițe, scoțând sunetul de jale specific ceremonialului de pe ultimul drum.
Veteranul trâmbițaș din sat se numește Alexandru Mândrilă și are aproape 77 de ani.
„Suflu în trâmbiță din 1945, când aveam 11 ani. Am dus la groapă oameni morți în război și toți care au urmat până acum. La noi, la creștini, nu e înmormântare fără trâmbițaș”, ne-a spus bătrânul, când a prins un răgaz în timpul înmormântării celor patru copilași.
„Numai după 1945, după război, am avut patru morți într-o zi”
„Numai după 1945, după război, am avut patru morți într-o zi în satul nostru, era tifosul, dar nu toți copii din aceeași familie. Au mai fost doi, poate trei, dar niciodată patru”, își aducea aminte bătrânul.
Deși la o vârstă înaintată, omul este departe de a fi un bătrân care abia mai iese din curte. Slab și zvelt, cu o viață trăită în mijlocul munților, nu se plânge de prea multe probleme, astfel că speră să continue să-și facă „meseria” și mulți ani de acum încolo. Surprinzător poate, are lângă dânsul un tânăr de aproximativ 30 de ani, al doilea trâmbițaș de la înmormântarea copiilor, și el din sat, continuator al tradiției.
Trâmbițașul, plătit cu o mioară
De altfel, în satele din comuna Stulpicani, nu există decedat creștin-ortodox care să nu fie dus pe ultimul drum în sunetul de jale al trâmbiței.
„În toate satele noastre, Negrileasa, Vadu Negrilesei, Gemenea, Slătioara și Stulpicani, înmormântarea se face cu trâmbiță sau bucium, cum se zicea în vechime. La fiecare înmormântare trebuie să fie două-trei buciume, funcție de starea materială a familiei decedatului. În general, cei care suflă în trâmbițe sunt păstori”, ne-a explicat Vasile Horgot, viceprimarul comunei Stulpicani.
El ne-a dat și numele câtorva dintre trâmbițașii cei mai vechi din comună. Gheorghe Popa a lui Ionel, Ionel Scheuleac „Alexuț”, Ionel Flocea „Pipă” și Toader Stancu sunt nume din Stulpicani care se identifică cu ritualul suflatului în trâmbiță, la înmormântări.
Edilul ne-a explicat că nici nu se pune problema ca obiceiul să se piardă, oamenii păstrându-l cu sfințenie, fără modificări majore.
„Chiar și astăzi, cel mai adesea trâmbițașul nu este plătit cu bani, ci, după ce participă la serile de priveghi și la înmormântare, primește o oaie, asta este plata”, ne-a explicat Vasile Horgot, arătând că obiceiul este specific comunelor din zona Gura Humorului și Câmpulung Moldovenesc. Fundu Moldovei și Ostra, de exemplu, sunt localități în care tradiția este păstrată cu aceeași sfințenie.
Tradiția trâmbiței, de la romani
Conform tradiției, pentru a ști comunitatea că a murit cineva, se trag clopotele bisericii de trei ori pe zi, lung, până în ziua când se îngroapă mortul, iar în fiecare seară se sună din trâmbițe la casa mortului.
Trâmbița este făcută din tablă și are forma unei trompete lungi, asemănătoare acelora din care sună arhanghelii Mihail și Gavril când vestesc judecata de apoi. Se pare că originea sa este foarte veche, fiind atestată la romani, unde servea nu numai la război, dar și la înmormântări.
Trâmbițașul însoțește cortegiul funerar și pe drumul spre biserică și cimitir, sunând în răstimpuri o melodie foarte jalnică.
