Drumurile noastre toate…

… se vor repara vreodată? Visăm la autostrăzi fantasmagorice și nu suntem în stare să gospodărim cum se cuvine bruma de drumuri moștenită! Am umblat hai-hui, în acest miez de vară, prin Bucovina, Maramureș, Țara Moților – ce mai, tărâmuri de vis! Periplul l-am început la Molid, unde am căutat (și găsit!) hribi pe creasta Pojorelului, deasupra pârâului Belțag.
Anul ăsta, hribii arată ca politica românească: frumoși pe dinafară, viermănoși pe dinăuntru. Cică, a plouat prea mult și de-aia (când nu plouă e rău, când plouă, nu-i bine!). Italienii achiziționează hribii și-așa, viermănoși, ba mai adună și pământul rămas după curățirea ciupercilor. Îl împachetează în pungi etanșe și-l trimit în țara strămoșilor, doar-doar s-o păstra vreun firicel de miceliu și s-ori prăsi hribi pe colinele Romei. Încearcă de doi-trei ani și degeaba: ciuperca e încăpățânat românească, respiră numai aer mioritic, refuzând naturalizarea forțată în țara lui Berlusconi… Mai departe, spre Cârlibaba, adevărata patrie a hribului moldav. O bucurie: s-au terminat reparațiile șoselei la Pojorâta. O supărare: s-a stricat rău mai departe, spre Mestecăniș. Re-apar aceleași stopuri greoaie, cu timpii reglați exagerat (că nu dau turcii!), ca-n porțiunea Gura Humorului-Vama. Nu le mai respectă nimeni, și tot nimeni nu catadixește să adapteze ritmul schimbării culorilor la realitatea traficului. Așa că se merge (când se merge) pe un singur fir și riști ca, la mijlocul gâtuiturii, să dai nas în nas cu alt călător năuc. După o scurtă înfruntare far în far, înving cei cu jeep-uri 4/4, în fața cărora, Daciile se retrag în marșarier, cu coada între picioare…
De-a lungul Bistriței Aurii, drumul e, cât de cât, acceptabil. Desigur, cârpit și vălurit. Șosele atât de peticite n-am întâlnit decât în fostele republici socialiste; în restul țărilor europene, îmbrăcămintea asfaltică se schimbă în întregime și suprafața rămâne ca-n palmă. De mult mi se pare suspectă cârpăceala românească: ori nu-i repectată rețeta asfaltului (adică, se fură), ori grosimea stratului nu-i cea din caietul de sarcini (adică, tot se fură), ori e prost așternut, ori suntem atât de calici încât nu ne putem îngădui decât eternă peticeală a anteriului. Așa că, an de an, întâlnești aceiași kilometri, urâțiți de altă rujeolă a gropilor. În Pasul Prisplop ajungi cu amortizoarele fierbinți – tot o călcătură tare și-o călcătură moale. (Interesant este că, de pe la Țibău încolo, fost-au niscaiva intenții reparatorii: s-au „decupat” gropile. Și decupate au rămas – în unele, a-nceput să crească iarba!) N-ai nici când și nici cum să admiri culmile Inăului și ale Pietrosului, amândouă înzăpezite (în iulie!) fiindcă, aflat la timonă, o ții tot într-un viraj, când la dreapta, când la stânga, doar-doar eviți o groapă… și dai în alta.
La Borșa, a trebuit să mă-ntorc din drumul către un mare hotel al stațiunii, fiindcă în loc de stradă, am dat peste un peisaj lunar, cu lăculețe din care orăcăiau broscoi și-n care, dacă intrai, caravelă deveneai. Nu știu cum se face că exact zonele cu formidabil potențial turistic sunt, din acest punct de vedere, atât de oropsite. Taman acolo unde s-ar cuveni să îndrumăm călătorul sătul de itinerariile-stas și dornic de natură ne-trucată, drumurile-s cele mai păcătoase. Pe Stânișoara poți urca, dar coborârea gospodărită (vorba vine!) de județul Neamț, e-o aventură total nerecomandabilă. De la Țibău la Rodna, pe coastele Inăului, în preajma lacului Lala, circulația s-a interzis pur și simplu. De ce să te complici cu reparațiile, când e mai simplu să afișezi inscripția „drum închis circulației publice”? Cum e și cazul minunatei șosele (asfaltate!) dintre Durău și Bicaz, care trece pe sub stâncăriile Ceahlăului: drum interzis! Și gata! Și fiindcă am amintit de Bicaz: în preajma barajului, vaporașele cu turiști trebuie să-și facă loc precum spărgătoarele, împingând în lături plapuma de peturi ce acoperă complet luciul apei. Le-a adus Bistrița, de-a lungul anilor, cine știe de pe unde. Dar chiar nimeni nu se-ncumetă să le „grebleze” cumva, altfel vaporenii or s-ajungă… să nu mai vadă apa!
Eh, voi drumuri, drumuri…