DRUMURI UITATE…

Cîndva (eram student) am călătorit, tranca-tranca, în șeaua dintre Obcina Mare și Obcina Feredeului, cu „mocănița” de la Moldovița. Nemaipomenita viteză de 10 km/oră era cum nu se poate mai potrivită pentru a admira și înțelege peisajul bucovinean, căruia adjectivul „frumos” i se potrivește prea puțin. Mai ales ultimii kilometri, presărați cu pauze de respirație în care mărunta și gălăgioasa locomotivă „bea” apă din tot soiul de știoalne semi-amenajate, ar putea primi neîndoielnic, un calificativ apropiat de „splendid”. Cum am aflat, din presă, că se mai cutează, din cînd în cînd, voiajuri pe vechea linie îngustă (760 mm), mi-am propus o reîntîlnire cu amintirile tinereții și am descins la Moldovița, unde indicatoare amplasate pe stîlpi ghidează insistent turiștii către domiciliul „mocăniței”. Silvicultorii locului m-au informat că singurul ce poate oferi date complete despre prezentul și, mai ales, viitorul liniei înguste ar fi dl. Vice-primar. Constat, citind avizierul primăriei, că am nimerit cum nu se poate mai bine: dl. Vice tocmai are programate orele de audiență. Numai că afară-i vopsit gardul și înăuntru… nimeni: nici Primar, nici Vice, nici Secretar. Primesc prețioasa informație că dl. Vice „este dus pînă-ntr-un loc.” Unde – nu se poate preciza. Are două telefoane mobile, dar nu răspunde la nici unul. Și cum ieri fusese Sf. Maria-mică, azi, Sf. Ana, mîine urma sîmbăta (zi liberă), poimîine, duminica (așijderea), slabe nădejdi să mai aflu detalii din sursă autorizată. N-aș vrea să se înțeleagă rîndurile de mai sus ca un reproș: civilizat și european ar fi fost să-mi anunț din vreme vizita, fiindcă, oricînd, mai marii Primăriei pot avea probleme de rezolvat „într-un loc”, ori, cine știe, chiar în mai multe. (Oricum, l-am sunat și a doua zi pe dl. Vice; la ambele numere, tăcere montană.) Hai, atunci, să cercetăm „mocănița” barem pe dinafară. „Materialul rulant”, adică, două vagoane-clasă și un vagon-plaformă înzestrat cu bănci, arată ca scos din cutie, cu vopseaua strălucindă și interioarele lună, de necomparat cu starea vagoanelor în care ne îmbie CFR-ul. Cineva, deci, are grija lor. Cine? Nimeni în micul depou, n-ai cui adresa o întrebare. Locomotiva n-am văzut-o, fiind lăcătuită într-o remiză cu geamuri oarbe. La radio, am auzit că s-a oferit nu de mult o călătorie turistică pe distanța de 3,2 km. Parcurg cei 3 km: linia „curge” alături de platforma șoselei și traversează satul. Exact cînd s-o ia către pădurea din zare, terasamentul se poticnește într-o știrbitură de vreo sută de metri (care s-ar putea remedia într-o zi, două, dac-ar avea cine, de ce și, mai ales, cu ce). Deci, exact porțiunea de real interes turistic rămîne în afara ofertei, fiindcă-i greu de crezut că amatorii de călătorii-spectacol ar fi încîntați de-un scurt voiaj prin mijlocul comunei, paralel cu șoseaua asfaltată. Aici e aici: există tren, dar n-are șine în regulă decît pe un ciot nesemnificativ al parcursului. Probabil că valoarea turistică a „mocăniței” este intuită de proprietari (dovadă, grija pentru starea garniturii); în străinătate, astfel de retro-voiajuri sunt la mare cinste și constituie punctul de maxim interes al pachetelor turistice oferite amatorilor de munte de firmele austriece, elvețiene, germane. Într-o singură vară, linia îngustă Zermatt-Gornergrat înregistrează peste un milion de călători! E-un adevărat zăcămînt prețios această linie de la Moldovița și, cu oarece efort și inițiativă, ar putea fi inclusă ca punt final spectaculos al multor trasee turistice bucovinene. Numai că, vorba de la Primărie, linia ajunge doar „pînă-ntr-un loc”. Mai departe, scrie-n carte. Iar carte n-are cine-mi face, că…