„Drumul spre Hristos nu este spre în afară, ci spre interiorul nostru” – Predica Înaltpreasfințitului la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Textul Sfântului Evanghelist Marcu (8, 34-38), rânduit a se citi în cadrul Sfintei Liturghii, se găsește și la Sfinții Evangheliști Matei (16, 24-28) și Luca (9, 23-27). Cuvintele pericopei, notează Sfântul Evanghelist Marcu (8, 34), sunt adresate „mulțimii” și „ucenicilor”. Sfântul Evanghelist Luca spune că erau adresate „către toți” (9, 32). Referatul premerge celei dintâi prevestiri a Sfintelor Sale Pătimiri.
Iisus le mai vorbise Apostolilor despre acest moment, cum ar fi: cu prilejul curățirii Templului, când le-a zis: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 2, 19); sau când le-a spus ucenicilor lui Ioan că „vor veni zile când mirele va fi luat de la ei” (Matei 9, 15); sau când i-a spus lui Nicodim: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului.” (Ioan, 3, 14); sau atunci când le-a spus cărturarilor care Îi cereau semn din cer: „Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți.” (Matei 12, 40).
Așa stând lucrurile, de această dată Iisus s-a adresat pe față cercului restrâns al ucenicilor: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze.” (Marcu 8, 31). Adică, să fie omorât de coaliția conducătorilor iudei: Sanhedrinul, reprezentat de „bătrâni” (autoritatea civilă), arhiereii (autoritatea religioasă) și cărturarii (autoritatea intelectuală).
Eshatologicul „trebuie” nu presupune o desfășurare impusă a Pătimirilor, ci împlinirea voită de către Iisus a iconomiei mântuirii oamenilor, prevestită în Vechiul Testament de Dumnezeu prin pana prorocului Isaia, care anunță: „Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat.” (Isaia53, 3-4), și întărită de cuvintele Dreptului Simeon în momentul aducerii Lui la Templu: „Iată, Acesta este pus spre căderea și ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri.” (Luca 2, 34).
Vestea a căzut ca un trăsnet. La orice s-ar fi așteptat Apostolii și cei care-L urmau, numai la așa ceva nu.
Atunci, Petru L-a luat pe Iisus de o parte și a început să-L dojenească: „Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple Ție aceasta.” (Matei 16, 22). Apostolul Petru a încercat – fără îndoială – să-I sugereze Mântuitorului să evite Ierusalimul. El ar fi vrut ca nimic din cele spuse să nu I se întâmple, omenește vorbind.
Însă planul lui Dumnezeu era altul. Iisus, indignat de sugestiile apostolului, opuse învățăturii Sale, întorcându-se spre Petru, i-a spus: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Matei 16, 23). Pentru o clipă, Petru a devenit prototipul gândirii omenești care, adesea influențată emoțional, nu observă că în spatele raționamentelor se ascunde ispititorul de altădată din pustia Carantaniei, căruia i-a spus Mântuitorul: „Piei, satano” (Matei 4, 10).
I-a spus așa, pentru că Petru avea un fel de a gândi sugerat de diavol. Însă, când Iisus i-a zis lui Petru: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești” (Matei 16, 23), nu i s-a adresat lui Petru ca unui posedat, ci diavolului care se folosea de el și care îl făcea să fie potrivnic planului lui Dumnezeu, cerându-I lui Iisus să renunțe la adevărata Sa misiune mesianică.
Astfel stând lucrurile, Hristos le-a recomandat câteva principii morale în vederea unei răsplăți veșnice: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34). „Mie!”, nu altcuiva, a spus Mântuitorul. Cuvinte greu de înțeles, dar și de urmat, căci presupuneau o obediență spirituală necondiționată. Cu atât mai greu va fi de înțeles Jertfa Sa mântuitoare!
Sfântul Evanghelist Luca punctează: „Să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze.” (9, 23). De aici reiese cu și mai multă pregnanță că această invitație presupune o angajare fermă, un act responsabil în asumarea Crucii și urmarea lui Hristos.
Așadar, cel care vrea să fie ucenicul lui Hristos trebuie să împlinească trei condiții indispensabile: să se lepede de sine, să-și ia Crucea sa și să-I urmeze lui Hristos. Trebuie spus că în această succesiune putem discerne un adevăr de netăgăduit, și anume acela că Hristos, prin Cruce, îi indică sensul ascensiunii.
Însă calea spre Hristos presupune lepădarea de sine, ieșirea din autosuficiență. Asumarea personală a Crucii arată că nu este vorba de o poziționare exterioară a ucenicului în raport cu Iisus, ci despre o lucrare zilnică (Luca 9, 23). Omul are libertatea de a fi cu Hristos sau de a refuza acest tandem. Numai că, atenție, avertizează înțeleptul Solomon: „Calea celui nelegiuit este urâciune înaintea Domnului, dar El iubește pe cel ce umblă cu dreptate.” (Pilde 15, 9).
Urmarea lui Hristos presupune o maximă dăruire de sine. Deci, fără o renunțare liber consimțită la hedonismele sinelui, așa încât în sinele nostru să viețuiască Hristos (Efeseni 3, 17), și fără o asumare a responsabilității Crucii cu tot ceea ce implică ea, nu poți să devii ucenicul lui Hristos, nu poți să-L urmezi pe Hristos. Drumul spre El nu este unul spre în afară, ci spre interiorul nostru. Aici vrea El să se întâlnească cu noi. Fără Hristos nu poți face nimic (Ioan 15, 5).
Pricina pentru care El cere acestea de la apostoli este justificată astfel: „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8, 35). Și Sfinții Evangheliști Matei și Luca vorbesc despre mântuirea vieții prin martiriu. La Sfântul Evanghelist Luca citim: „Cine va căuta să-și scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi.” (Luca 17, 33). Sfântul Evanghelist Matei reține mai explicit: „Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.” (Matei 10, 39).
Traducând aceste texte, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania folosește termenul „viață” în loc de „suflet”, subliniind jocul semantic între viața pământească, trecătoare, și cea cerească, nepieritoare.
Atașamentul față de Hristos implică suferințe fizice și morale, sintetizate în suferințele provocate de Cruce. Iubirea nu cunoaște limite, de aceea și răsplata este pe măsură: „viața veșnică”. Martirii au transpus Evanghelia în viața lor, dovedind adevărul și logica celor spuse de Hristos.
Valoarea sufletului este incomensurabilă. Hristos întreabă: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). Sufletul are valoare veșnică, fapt pentru care nu-l poți vinde și nici cumpăra. Mergi dincolo cu ceea ce ai făcut altora în viață. Dai ca să primești cu dobândă în Împărăția lui Dumnezeu sau în Șeol. Sufletul este atât de prețios, încât toată lumea nu prețuiește cât el, fiindcă existența la care-l cheamă Dumnezeu este transcendentă.
Hristos conchide în manieră profetică: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri.” (Marcu 8, 38). Neamul desfrânat, despre care se face vorbire, vizează pe cei îndepărtați de Dumnezeu; pe cei infideli lui Dumnezeu; pe cei care renunță la Cruce și, implicit, la a-L mărturisi pe Hristos și a-I urma; pe cei care ezită să se lepede de sine, în sensul renunțării la tot ce-i tenebros în viața lor.
Or, a-I urma înseamnă a trăi în conformitate cu Evanghelia Sa, a trăi cu El și pentru El. De aceea, Iisus le-a atras atenția ascultătorilor Săi, spunându-le că după felul cum Îl mărturisesc, vor fi și ei mărturisiți dincolo, „căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16, 27).
Textul Sfintei Evanghelii se încheie cu un verset din capitolul următor: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” (Marcu 9, 1). Versetul anticipă nu atât Schimbarea la Față a Mântuitorului, întâmplată după șase zile de la acest moment, cât mai ales Învierea Sa, a cărei prefigurare este descoperirea slavei Sale de pe Muntele Taborului.
Schimbarea la Față este doar un preambul, un crâmpei al acelei veniri; spun că este „doar un crâmpei” pentru că, din textele paralele, știm că venirea Fiului Omului vizează și Judecata finală.
Așadar, privilegiați de vederea acestei slave a Schimbării la Față înainte de a fi martorii Învierii Sale, apostolii Petru, Iacov și Ioan, cărora li S-a revelat Mântuitorul în toată slava Sa, se vor împărtăși deopotrivă și de mărturisirea Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L.” (Matei 17, 5).
Și așa cum s-au învrednicit de slava Schimbării la Față, împărtășire anticipată și vizibilă din slava negrăită a Împărăției cerurilor (II Petru 1, 17-18), întocmai se vor învrednici și de slava Învierii, Înălțării și Cincizecimii, slavă care a marcat întemeierea Sfintei noastre Biserici. Dar nu numai ei, ci și toți cei care au fost martorii Învierii Sale.
Fie ca și noi, cei care ne-am asumat liber consimțit, și nu din silă, responsabilitatea Crucii, să ne învrednicim de vederea slavei lui Dumnezeu întru Împărăția Sa!