Unul dintre cele mai impresionante filme ajunse anul acesta pe ecranele din România este „Biutiful”, cel de-al patrulea lungmetraj al lui Alejandro González Inárritu. După răsunătorul „Babel”, care i-a adus premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes și șapte nominalizări la Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor, după nu mai puțin emoționantele și aplaudatele drame „Amorres peros” și „21 de grame”, inspiratul cineast mexican se încumetă să abordeze un gen cu mare risc comercial: tragedia.
Cu siguranță, spectatorii de azi nu au nici un apetit pentru tragedie, nici deschiderea de a-și asuma, măcar în fața ecranului, condiția de perdant. Simptomatic pentru aplatizarea sufletească a omului contemporan, refuzul tragediei nu este defel un semn al genei sale câștigătoare în fața vieții, ci al incapacității pentru compasiune, pragmatismului obtuz și intoleranței față de frustrare. Cu atât mai mare este meritul unui cineast care știe să adapteze temele „inactuale” ale anticilor la sensibilitatea modernă, pentru a produce catharsisuri unor jurii și spectatori îndopați cu un cinema dominat de valori descendente.
O lecție de iubire
Premiat la Cannes în 2010 pentru cel mai bun actor (Javier Bardem), dublu nominalizat la Palme d’Or, la Globurile de aur și de două ori la Oscar, „Biutiful” este, spre deosebire de mozaicatul, polifonicul și cosmopolitul „Babel”, o poveste lineară, accesibilă, bazată pe personaje. Dar, la fel ca „Babel”, este și o poveste care surprinde jocul hazardat dintre viață și moarte, candoarea maturizării, relațiile delicate dintre părinți și copii, dominate de grija pentru celălalt, profunzimea sufletească a oamenilor simpli, suferințele inocenților, nedreptatea socială. Dacă toate aceste teme erau reflectate în „Babel” în mai multe mici narațiuni în aparență independente, plasate în medii sociale și spații geografice total diferite și angrenate într-o savantă corespondență, în „Biutiful”, toate sunt concentrate într-o singură poveste și gravitează în jurul unui singur personaj, întruchipat cu sobră expresivitate de Javier Bardem, care realizează un impresionant tur de forță actoricească.
Filmul scris de Inárritu, în colaborare cu Armando Bo și Nicolás Giacobone, urmărește destinul lui Uxbal, un bărbat divorțat din Barcelona, bolnav de cancer în fază terminală, tată a doi copii, care trăiește dintr-o firmă de pompe funebre și din afaceri clandestine între poliția locală și patronii fabricilor ilegale cu imigranți senegalezi și chinezi. Fosta soție, psihopată, vagaboandă (interpretată magistral de marea dansatoare argentiniană Maricel Alvarez, într-un excelent debut cinematografic), îi cerșește atenția, banii, iubirea și dreptul de a-și vedea copiii, pe care nu se pricepe să-i îngrijească. Uxbal încearcă să creeze o atmosferă caldă de familie, face lecții cu copiii, le pregătește dejunul, îi ia de la școală, le vorbește despre bunicul pe care nu l-au cunoscut niciodată, suportă infidelitățile și excentricitățile fostei soții, căreia îi face, cum se pricepe, psihoterapie și cu care speră să-și reia, totuși, traiul împreună, consolează familiile necăjite de negri și de chinezi, cu care cultivă o relație de prietenie specială, apărându-le în fața polițiștilor corupți și susținându-le uneori chiar material. Uxbal își poartă boala, care se înrăutățește, în tăcere, își face injecții cu morfină și are un singur confident: o înțeleaptă ghicitoare bătrână, a cărei privire maternă amintește de cele mai nobile personaje feminine ale lui Almodovar. Și, ca și cum această încărcătură de suferință nu ar fi fost suficientă, Uxbal se trezește implicat, fără voia sa, în moartea accidentală a 25 de muncitori chinezi clandestini, cărora le procurase niște radiatoare de proastă calitate.
Povestire
Este uimitor cum, prins între acest tablou polifonic al suferinței și morții colective, care nu îl lasă nici o clipă indiferent, și dilemele insurmontabile ale vieții personale, inclusiv iminența propriei morți, protagonistul își păstrează normalitatea: aceea a compasiunii, a grijii și responsabilității, dar și a realismului și instinctului de conservare, fără a deraia în stări paroxistice, în patetism ori în eroism pompieristic – capcane frecvente ale scenariilor cu o mare încărcătură dramatică. Cheia acestei reușite stă în dozarea atentă a emoțiilor (inclusiv a momentelor de umor) și a ritmului povestirii, în reglajul de mare precizie între planul faptic și cel poetic – calități regizorale probate de Inárritu și în filmele precedente și, desigur, în marea capacitate actoricească a lui Javier Bardem, cu care regizorul realizează o simbioză perfectă.
Nu în ultimul rând, muzica meditativ-rarefiată, cu accente metafizice, semnată de Gustavo Santaolalla (realizator și al coloanelor sonore din „Babel”, „Diarios de motocicleta”, „21 de grame”), susține un film solicitant emoțional, o extraordinară lecție de iubire agapică în cel mai autentic, lucid și universal sens al cuvântului.
(Elena Dulgheru, sursa: www.ziarullumina.ro )
