Cred că dacă ar împrumuta, măcar din când în când, câte un almanah de la Andrei Gheorghe, comentatorii români ai meciurilor de fotbal ar avea doar de câștigat și nu și-ar mai băga la cazne telespectatorii. Ar afla astfel că nu se poate vorbi de „coregrafia tribunei”, decât dacă eventual spectatorii dansează damen-tango, brașoveanca sau vals, fiindcă asta înseamnă „coregrafie”, „arta dansului”, nicidecum arta pancartelor spânzurate prin tribună; ar afla că „degringoladă” înseamnă prăbușire, nicidecum derută, cum cred ei; ar afla în fine alte o mie de alte lucruri interesante, punând astfel bazele unei culturi personale onorabile.
Odinioară, pentru a comenta meciuri de fotbal, se apela la profesioniști ai condeiului, capabili să răspundă cu efort lingvistic transpirației jucătorilor din teren, precum Mircea Radu Iacoban sau Cristian Țopescu. Pe când acum, un cultivat ca Radu Paraschivescu zadarnic asudă pe micul ecran, că vine câte un comentator dur ca un fundaș, care ologește limba română de nu se vede.
Așa e și Grigore Cartianu, jurnalist la prima generație cu pix, posesor al unui fond de cuvinte cuprinzând puțin peste 5oo de bucăți mari și late. Deplângând neajunsul că patronii săi Patriciu ori Vântu nu-i virează fonduri lu’ Gregoar să-și angajeze un logoped cu normă întreagă, am motive întemeiate să cred că singura lui legătură cu pixul e că-l folosește pentru a-și stinge mâncărimile din ureche. În ce privește pasiunea sa nemărginită pentru cărți, cu siguranță că le întrebuințează paginile febril în umblătoarea din sătucul oltenesc Dobriceni-Peștișani, de unde, din păcate pentru noi toți, provine.
Am acasă un motănel cules de pe maidan, pe nume Pufi, care se ascunde pe sub pat, ori de câte ori Cartianu se exprimă la tembelizor, dezarticulat și gutural ca o gorilă periferică.
Să mă scuze gorila, n-am vrut să o jignesc!
