Drumul Damascului

Este dificil să scrii despre cartea Luciei Hossu Longin „Față în față cu generalul Ion Mihai Pacepa” (Ed. „Humanitas”, 2009), câtă vreme autoarea lungului interviu nu izbutește (probabil, nici nu-și propune) să păstreze oarece distanță față de interlocutor. Căzută în totală admirație, ratează întrebări sortite, astfel, să rămână în veci fără răspuns, dar și eventuale replici ce ar fi pus-o în postura de reală participare la un dialog, nu doar de martoră la o confesiune.
Altfel, cartea este mai mult decât necesară, realmente valoroasă și-i semnalăm cu satisfacție apariția, fie și numai pentru faptul că, în fine, sunt lămurite episoade rămase în umbră (momentul dezertării, de pildă), vine cu un plus de informații față de cele două opuri ce i le-am editat lui Pacepa imediat după revoluție („Orizonturi roșii” și „Moștenirea Kremlinului”) și motivează cumva gestul părăsirii corăbiei aflată nu la ananghie, ci, dimpotrivă, cu toate pânzele sus. Ba mai vine și cu precizări și comparații de certă actualitate, menite să ne pună pe gânduri. De pildă: Securitatea avea în total 15-16.000 de ofițeri. Actualele servicii secrete românești (SRI, SIE, UM0962, SIS, SPP, DGIA) sunt încadrate cu nu mai puțin de 30.000 – aproape dublu! Pe vremea lui Ceaușescu, un astfel de ofițer supraveghea 1466 de cetățeni români. Celui de azi îi revin 732. DST-ul francez controlează o populație de trei ori mai mare ca a României cu numai 6000 de ofițeri, iar serviciul similar german cu doar 2448, la o populație de 80 de milioane.
S-ar impune, logic, o singură concluzie: România a devenit stat polițienesc! În cazul în care cifrele furnizate de Pacepa sunt întrutotul exacte, mă tem c-ar trebui aduse în fața Parlamentului, solicitându-se explicații, fiindcă, paradoxal, libertatea a adus românilor… sporirea supravegherii polițienești! Dacă cititorul acestei cărți crede că va afla răspuns la întrebarea „Pacepa – erou sau trădător?” se înșală. Lucia Hossu Longin susține, fără umbra celei mai mici îndoieli, teza eroismului, ridicându-i tot timpul la plasă generalului, care, normal, profită și finalizează. Autoarea susține că a cercetat în prealabil arhivele, fiind cât se poate de documentată la temă.
Respectivele izvoare le-am parcurs și noi, fiindcă au fost publicate de CNSAS într-o culegere (prezentată și-n cadrul acestei rubrici). Lectura nu ne-a sugerat un portret în roz al generalului. De unde se vede că aceleași documente, citite în cheie prea entuziastă, rezonează, firește, entuziast. I.M. Pacepa a lucrat 27 de ani în slujba regimului și l-a servit pe Ceaușescu în mod exemplar. El însuși recunoaște: „… n-am fost un înger. Am comis nenumărate fapte de dispreț” (pag. 104), iar în „Orizonturi roșii” detaliază contribuția sa esențială la nenumărate porcării ordonate de „marele cârmaci”.
O fi trecerea de cealaltă parte a baricadei suficientă pentru a se șterge toate cu buretele? Apostolul Pavel (iertată fie-ne comparația; o utilizez doar pentru necesitățile demonstrației), marele ucigaș și persecutor al creștinilor, pustiitorul bisericii din Ierusalim, s-a convertit fiindcă, pe drumul Damascului, l-a văzut pe Isus. Pe cine sau ce a văzut Pacepa? Din culegerea de documente evocată rezultă, ca motivație, adunarea de primejdioase acuze (corupție), plus insatisfacții personale legate de carieră.
Ar fi incorect să nu luăm în considerare și temeiurile de ordin moral pe care Pacepa le invocă insistent în carte. Poate că au constituit mobilul principal al defectării, poate doar s-au adăugat celorlalte pricini. Dezertarea lui a constituit, probabil, cea mai grea lovitură primită de Ceaușescu până la 22 decembrie 1989. Dar și ascensiunea dictatorului s-a construit cu aportul consistent al generalului. De unde și dificultatea adoptării unei opinii categorice față de persoana (dacă nu chiar personalitatea) lui Pacepa, câtă vreme specialitatea românească a întoarcerii armelor nu-i chiar de onorantă până la capăt…