Drumul Crasnei a dat Bisericii șase episcopi

La numai 50 km de Ploiești, spre Brașov, prin Vălenii de Munte, pe raza comunei Izvoarele, la poalele Munților Ursoaia, se înalță spre cer, din verdele crud al pădurii, Mănăstirea Crasna. Un „ochi de var” strălucitor, ce iradiază clorofila împrejurului, înnobilând credința neamului cu lucrarea unui duh aparte: Crasna a dat altarelor Ortodoxiei românești șase episcopi. Aici se învață continuu și se slujește în taina vechilor sihaștri. Și dacă ar trebui să aduni toată această uimire la un loc i-ai spune pur și simplu: părintele arhimandrit Nicodim Dimulescu.
Rostul cuvintelor
Să despici perdelele dese de ploi, forfecând aerul albastru al zorilor unei dimineți înghețate de mai, zdrobit de aglomerația îmbâcsită a orașului, ca să poți apuca spre neștiutele drumuri ale unei mănăstiri de dincolo de zidurile închipuitului, poate părea la prima vedere doar aventura unor gazetari exaltați. Dar cum închipuitul de dincolo naște taină, chemare, nimic nu-ți mai stă în cale ca să-l atingi.
Așa am pornit noi la mijloc de săptămână spre Crasna. O mănăstire apropiată Bucureștilor, depărtată, retrasă însă de lumea ne-lume a orașului. Și după ce am străbătut câmpia și dealurile, înșirând satele și orașele pe firul nevăzut al unei mătănii, am ajuns la un capăt de drum, în fața cetății aparent inexpugnabile a pădurii. Aici, în acest punct, mijlocul nostru modern de deplasare s-a recunoscut învins. De aceea, doar mașina lui nea Costel, șoferul Mănăstirii Crasna, obișnuită cu noroaiele locului, ne-a luat în „spinare” și ne-a trecut dincolo, lăsându-ne teferi și curați la încălțări în pragul minunii.
Dar pentru noi întâmplarea avea să capete sens abia la întoarcere, când, ajunși acasă, luminați din Lumina Învierii și a Cuvântului cu care ne-am hrănit la Crasna, aveam să-i înțelegem rostul. Căci fără drumul acesta greu, întortocheat, plin de gropi și noroaie, nu am fi aflat ce înseamnă bucuria de a birui încercarea și nici nu am fi gustat din nectarul înțelepciunii. De aceea, această punte între lume și cer, între păcat și Rai, este necesară. Fără ea, ai putea să crezi că atingerea cerului este lină, ușoară, la îndemâna oricui și că îndrăzneala cugetului ar fi posibilă fără nevoință. Fără rugăciune și cruce.
Nemărginirea și tăcerea care definesc Raiul
Ne-am trezit, așadar, în Rai. Cu respirarea tăiată, goliți de gânduri, căci nu ne venea a crede frumusețea ce ni se înfățișa ochilor. Și nici nu puteam înțelege cum de se roteau norii în jurul mănăstirii, ca un inel, refuzând să verse în clipele acelea zăvoaiele de ape ridicate la cer cine știe prin ce locuri îndepărtate. Aici, însuși timpul se spărsese, lăsând în urmă doar lumină.
Ne-am revenit încet-încet, cu ajutorul părintelui ieromonah Nectarie Petre, starețul Mănăstirii Crasna. Și, în numai câteva clipe, am devenit și noi oameni ai locului, „îmbrăcați” în trecutul, prezentul și speranța sfântului lăcaș.
Însoțiți de părintele stareț, ne-am închinat în cele două biserici ale mănăstirii, cea veche și cea nouă, și în paraclisul de vară, uluiți, bucuroși, impresionați până la tăcere de istorie, de pace și de necuvintele sfinților.
Căci, ce poate fi mai convingător și mai înălțător decât să te afli pe locul unde pe la 1745 pustnicii din scobiturile munților din jur au ridicat aici, în taina pădurii, schit de lemn pentru rugăciune și jertfă lui Hristos?
Ce poate fi mai nemărginit decât nemărginirea înșăși a Creației lui Dumnezeu, pe care o poți vedea direct, fie și numai pe chipurile sfinților atât de „ai noștri”, cum îi zugrăvise cândva Pârvu Mutu în lungile lui zile de tăcere, recunoscute și aici în vechea biserică, în înfățișarea pe care le-a eternizat-o pe la 1832-1834 Costache Eliadie din Ploiești și fiul său, Toma?
Cum să poți vorbi când afli că postelnicul Constantin Potlogea, fiu de preot al locului, așeza împreună cu fiul său, Nicolae, sub pavăza Sfinților Împărați Constantin și Elena temelia actualului sfânt lăcaș și întreaga avere a familiei, la scurtă vreme după ce se călugărise cu numele de Chesarie? Și că refuzase să i se zugrăvească chipul în tabloul votiv al bisericii, plecând la Domnul puțin înainte de 1829, în taină, fără a-și vedea ctitoria terminată? Și că nici mormântul nu i se cunoaște?
Și nici cuvinte nu ai ca să cuprinzi în ele frumusețea iconostasului cu foiță de aur realizat la Viena în 1853 și pictat cinci ani mai târziu de Anghel Tănase din Ploiești. Sau icoana Maicii Domnului zugrăvită de Irineu Protcenco.
Ai putea să spui poate ceva despre urcușurile și coborâșurile istorice ale lăcașului, despre neiertătoarele cutremure, incendii, prădările nemților din 1917 sau ale ocnașilor evadați de la Slănic din 1920, despre desființarea mănăstirii în 1960, dar ți-ar rămâne foarte puține de spus despre ceea ce a urmat după 1967, când primăvara s-a instalat din nou la Crasna.
Zidirea de suflete și „școala” de episcopi
Acolo unde se afla doar fratele Pavel să păzească ce mai rămăsese din mănăstire, astăzi părintele ieromonah Pantelimon, veneau în 1967 călugării Nicodim și Ghedeon, care aveau să adauge la purtarea de grijă a patriarhului Justinian harul lor și un duh nou ce au făcut din vechiul schit actuala Mănăstire Crasna. Numeroase ridicări de construcții, reparații, adăugiri și alte lucrări s-au contopit cu cealaltă lucrare, cu celălalt duh: cel al zidirii de suflete.
Despre aceasta ne-a vorbit părintele Nectarie Petre, intrat în mănăstire la 15 ani, călugărit la 20, hirotonit diacon acum 11 ani și preot în urmă cu șase ani, stareț din toamna anului trecut.
Despre sine vorbește cu reținere, spunându-ne totuși că la îndemnul părintelui Nicodim și-a desăvârșit studiile la „Institutul Sfântul Seghie” din Paris, unde în prezent este și doctorand în anul trei, pregătindu-și o lucrare care are ca temă „Spovedania, rolul pedagogic și sfințitor în practica pastorală”. Și ne-a mai mărturisit un lucru aparte, esențial, părintele: „Există ceva anume ce m-a „captat” în această mănăstire, ce mă ține și astăzi aici: dragostea din această obște. Ea m-a rechemat din Franța după șapte ani și unde cred că voi rămâne cât va rândui Dumnezeu”.
Cu dânsul am vorbit însă mai mult despre o realitate unică în lumea monahală de la noi: Mănăstirea Crasna a trimis la slujirea altarelor Ortodoxiei românești șase episcopi dintre cei închinoviați aici: IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, PS Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, PS Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților, PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, și PS Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal. „Toți acești părinți, toți acești episcopi care au ieșit de aici s-au format în jurul părintelui Nicodim Dimulescu, cel care are o importanță covârșitoare la formarea viețuitorilor din obștea Crasnei. Acestor înalți ierarhi se adaugă și seria de stareți de mănăstiri care au ucenicit tot aici: Antonie Liță, de la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon”, din Episcopia Alexandriei și Teleormanului, Benedict Zbârnău, de la Ianculești, Teofil de la Balaciu, plecat la Domnul, Nicodim Burcea de la „Buna Vestire” de la Mirabella-Eclano-Italia, alături de care putem vorbi, și de mulți alți părinți duhovnici, precum Damian de la Zamfira, Sofronie de la o mănăstire din Moldova. Părintele Nicodim are o experiență de mai mult de 60 de ani de mănăstire. A intrat la 13 ani și jumătate la Mănăstirea Râmeți, unde a putut cunoaște și a se forma, pentru ca la rându-i să formeze oameni. Lucrul acesta a rodit și aici, în Mănăstirea Crasna, unde există 10 preoți, patru diaconi, patru călugări și restul până la 30 de frați, toți trimiși de dânsul la studii și desăvârșire”, ne spune părintele stareț Nectarie.
Despre cum lucrează trecutul prin prezent
Am discutat apoi despre ascultări, despre cea mai importantă dintre ele, participarea la slujbe, la rugăciune, dar și despre „ocuparea de oameni”, de pelerini. Aici, zilnic, este rânduit un părinte care primește oaspeții, discută cu ei, le răspunde la frâmântări, le dă sfaturi și le asigură o masă gratuită pe zi. „Este o tradiție a locului rânduită de părintele Nicodim de când a venit aici, pe care o păstrăm și cu nădejde în Dumnezeu încercăm să o ducem mai departe. Dacă reușim să facem toate acestea datorăm puterea noastră și legăturii cu trecutul. Această legătură aduce liniștea și spiritualitatea locului. De aceea avem obligația să o ducem mai departe, chiar dacă provocările secolului în care trăim sunt mari. Însă Dumnezeu „naște” și formează vocații încă”, ne-a spus părintele stareț. Apoi ne-a vorbit despre figura luminoasă a părintelui Arsenie Praja, „pustnicul din Apuseni”, prietenul și părintele de suflet al părintelui Nicodim, care, în ultima parte a vieții, a trăit la Crasna.
A fost acest părinte ca o lumină și ca o dovadă că măsura sfințeniei, la care toți suntem chemați, poate fi atinsă și în zilele noastre. Despre părintele Arsenie Praja se poate vorbi nopți la rând. O vom face într-un articol viitor, dar nu putem să trecem acum fără a aminti că acest pustnic călătorea tot timpul desculț, iarna topindu-i-se zăpada sub tălpi, că umbla îmbrăcat într-un cojoc toată vara, din „nebunie întru Hristos”, că și-a prevăzut sfârșitul și că și-a încheiat viața pământească într-o noapte de Înviere, rostind pe patul morții răspuns la salutul „Hristos a înviat!”, „Da. Adevărat a înviat Domnul!”, după care s-a ridicat cu sufletul spre viața îngerească.
Mai bogați, mai senini și mai încrezători
Mănăstirea Crasna nu poate fi mărturisită pe de-a-ntregul în puținele cuvinte ale unui reportaj. Ar trebui să vorbim și despre muzica psaltică învățată aici, despre multe și multe alte lucruri frumoase și, nu spre final, despre părintele Nicodim însuși, cu care am stat de vorbă. Dar nu putem trece peste marea sa smerenie încălcându-i rugămintea de a lăsa la o parte vorbele cuvioșiei sale. Mărturisim însă că am plecat de la Crasna mult mai bogați, mai senini și mai încrezători după întâlnirea cu părintele, căci acum, mai mult ca oricând, avem încrederea că Biserica lui Hristos nu va fi niciodată învinsă. Și că, așa cum ne spunea și părintele stareț la final, ceea ce desăvârșesc călugării la Crasna este „un fel de a răspunde nevoilor cu care se confruntă Biserica astăzi, omenirea, pentru că monahul este în mănăstire și pentru o cunoaștere mai amplă a Lucrării lui Dumnezeu, nu numai pentru posturi și rugăciune, care sunt datorii esențiale. Monahismul nu se oprește. El este plămânul Bisericii care reînviorează cele pierdute sau pe care noi, oamenii trecători, le uităm”. Neuitând nici noi de cele aflate la Crasna, ne retragem îndemnându-vă să căutați și voi puntea dintre lume și cer, dintre păcat și Rai, ca să trăiți pe viu bucuria „îmbrăcării” în duhul sfințitor al Crasnei.
(Dumitru MANOLACHE, www.ziarullumina.ro)