De-a lungul timpului, răspunsul la întrebarea: „care este calea spre fericire?” a făcut obiectul multor tratate, cursuri, predici, în încercarea de a ajuta oamenii să trăiască mai bine. Fiecare dintre noi am folosit, intuitiv sau învățat, o parte din aceste sfaturi. Filosoful francez Blaise Pascal spunea că această căutare a fericirii este motivația tuturor oamenilor.
De fapt, fiecare gest, fiecare acțiune pare a urmări să ne conducă la această destinație.
Acest articol își propune să scoată la lumină o cale foarte veche, dar totuși rar folosită în zilele noastre. Se referă la trăirea unui tip de echilibru interior care ne permite să curgem o dată cu viața, în ritmul vieții, împiedicând o alergare compulsivă și fără ordine spre lucrurile, oamenii, acțiunile pe care le dorim și care par că ne sunt de folos.
Înseamnă să învățăm să lăsăm ca ele să vină la noi și să le trăim pe rând, fără ca asta să ne modifice dramatic curgerea.
O acceptare necondiționată, a fiecărui pas pe care îl parcurgem, ca și cum am pluti în sensul curgerii apei.
Este o cale a non-agresiunii, pentru că o mișcare puternică de apucare sau de respingere, de forțare a unei situații de viață, e resimțită la propriu ca un nod.
Nu înseamnă detașarea rece, indiferență, lipsă de sentimente, ci, dimpotrivă, acordarea atenției cuvenite fiecărui moment trăit.
„Voia mea proprie este iadul”
Această trăire poate să vină și din experiența de viață, pentru că după multe episoade în care ne-am repezit cu toate forțele și am vrut ceva cu disperare, după ce am obținut cu sacrificii mari și ne-am dat seama mai apoi că ce am cerut „nu era pentru noi”, învățăm să ne concentrăm mai mult spre interior, în căutarea de sine. Adică învățăm din experiență realitatea cuvintelor părintelui Rafail Noica: „voia mea proprie este iadul”.
Are legătură cu lipsa de împotrivire, care este la baza suferințelor din viața noastră, cu a nu lupta contra curentului, cu acceptarea lucrurilor așa cum vin. Poate proveni și dintr-o încetinire a ritmului în care trăim, prin abordarea diferită a modului in care ne apreciem și valorificăm timpul.
A spune cuiva să permită această curgere a vieții dacă dorește să trăiască altfel, mai bine, nu este suficient. Pentru că nu i se explică modul în care să o facă și, în plus, trăirea fiecăruia este unică. Este vorba de o altă abordare în care noi renunțăm să mai luptăm cu cei din jur și cu evenimentele din viață, atât la modul de a le aduce, cât și a le îndepărta de noi.
Lupta ne este întreținută de interpretarea pe care noi o dăm evenimentelor pe care le trăim și de ideea că noi știm bine ce ne lipsește. Dacă acceptăm să privim ceea ce trăim în exterior ca fiind proiecții ale unor experiențe personale trecute, care se cer acceptate, integrate, iertate, perspectiva se schimbă total. Adică, dacă acceptăm că ceea ce trăim în afară ne oglindește interiorul și că orice luptă cu exteriorul este din start greșit orientată, pentru că ne concentrăm asupra efectelor și nu asupra cauzei generatoare.
Astfel, cu cât ne luptăm mai mult în exterior, cu atât ne negăm mai mult pe noi înșine. Întoarcerea către sinele nostru, către ceea ce am adunat în noi, reamintirea și iertarea durerilor, poate conduce la acceptare, la înțelegere, la o abordare și o integrare foarte diferită a evenimentelor vieții și chiar a noastre.
Ca să trăim curgerea e nevoie sa redescoperim care sunt lucrurile importante din viață, adică cele care răspund unei nevoi profunde. Apoi să încetinim ritmul și să le căutăm cu predilecție, dându-le importanța cuvenită.
Să renunțăm voit la ceea ce ne tulbură și, dacă nu putem renunța, să schimbăm abordarea noastră în una care să ne reprezinte, care să fie autentică și sănătoasă.
Dumnezeu este atât destinația, cât și calea
Dar mai mult decât orice metodă care poate ajuta, baza este dată de credință. De credința că Dumnezeu ne iubește și că tot ce este în jurul nostru este dragostea Lui, noi învățând în fapt să recunoaștem asta și să ne predăm voii Lui.
În momentul în care începem să percepem chiar puțin din această realitate covârșitoare, apare natural începutul unei lipse de rezistență care ne hrănește fericirea, bazată pe credință și iubire.
Aceste etape, făcute într-o căutare solitară, sunt sortite eșecului, pentru că drumul către Dumnezeu nu se poate face în absența Lui, pentru că El este atât destinația, cât și calea.
„Să ne predăm voii lui Dumnezeu și atunci vom vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu și Domnul ne va da și ceea ce nu așteptăm”, spune Sf. Siluan Athonitul, iar în vechime, în Filocalie găsim cum să mergem pe cale, prin ascultare: „De aceea, și tu, învățând acestea cu înțelegere și dorind să deprinzi partea cea bună, care nu se va lua de la tine, a liniștii ce duce la cer, urmează legilor bine orânduite, precum ți s-a arătat. Îmbrățișează întâi, cu bucurie, ascultarea, apoi, liniștea. Căci precum făptuirea este calea spre vedere, așa ascultarea e calea spre liniște.
„Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus părinții tăi” (Proverbe 22, 28); și: „Vai celui singur” (Ecclesiastul 4, 10). În felul acesta, punând temelie bună, cu înaintarea vremii, vei pune și acoperiș strălucitor zidirii Duhului. Căci, precum acolo unde începutul e rău, totul e vrednic de lepădat, tot așa, acolo unde începutul e bun, totul e frumos și bine orânduit, deși uneori se întâmplă și invers, dar aceasta vine din voința și hotărârea noastră.” (Andreea HEFCO – Ziarul LUMINA)
* Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în științe medicale, specialitatea neurologie
