Drumeții

Drumeții moldovene. Cine să mai scrie și cine să mai citească, azi, pasteluri-reportaj? „Verzi sunt dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor tale…” sună, la început de veac XXI, de-a dreptul hazliu. Până și în „Cartea Oltului” ori în „Țări de piatră, de foc și de pământ” descoperi prea multe vocative și bombasticisme bogziene spre a mai reîntâlni emoția caldă ce șiroia cu decenii în urmă. De regulă, lectura „omului recent” sare peste descrierile de natură – dacă s-o mai încumeta scriitorul să le așeze în pagină – mai demnă de interes devenind calitatea asfaltului și a „serviciilor” decât registrul nuanțelor de verde cald și crud și pur.
Așezându-mă sub semnul desuetudinii, cutez, totuși, o „repede ochire” dintr-o margine în cealaltă a orizontului montan moldav, urmărind mai degrabă norii, crestele, florile, ploaia, curcubeul, decât prea lumeștile frământări politice întâlnite la tot pasul (pe trunchiurile molizilor încă au rămas frânturi din afișele electorale la alegerile locale). Răsuflarea muntelui prinde să se simtă și capătă adevărată solemnitate de-ndată ce-ncepe defilarea brazilor seculari vestind Mănăstirea Neamț. Concertul clopotelor este cu totul unic nu numai în Moldova, și așa cum Iorga spunea că orice român este dator să vadă Iașul, cu egală îndreptățire s-ar putea îndemna drumețul să asculte, barem o dată în viață, clopotele marii mănăstiri. Te înalță și, literalmente, te curăță de toate gândurile rele… Din pricina lucrărilor de restaurare probabil, a dispărut minunăția plantelor agățătoare ce dădea căldură pietrei seculare: zidurile par mai austere și mai morocănoase. În cimitir, la osuar (acum lăcătuit – ne uităm printr-un ochi de geam), grămezile de cranii din sec. XVIII-XIX parcă-s ilustrație la postulatul lui Democrit: „Lumea e-o scenă, viața un act; ai venit, ai văzut, ai plecat.” La revoluție a dispărut țeasta frumoasei grecoaice Calypso, a cărei poveste de amor cu Pușkin, nutrită din intrigă și mister, s-a tot șoptit aici, în împărăția morților, până când un nesăbuit a sfeterisit craniul grecoaicei, ucigând-o a doua oară și amuțindu-i legenda… Cei trei zimbri nu-s de văzut; s-or fi ascuns pe undeva, la umbră, în lumea lor redusă la cele patru hectare ale rezervației. Ce formidabil versul lui Lesnea la vederea bourilor: „Trec stemele Moldovei, ducând în juguri țara”!
La Mănăstirea Sihăstrienu-i știuta revărsare de corole și petale, fiindcă încă n-a venit anotimpul daliilor; atunci, văzută de sus, curtea mănăstirii e-o tapiserie cu hore de chipuri și flori. Mormântul lui Cleopa este împrejurat de o mulțime tăcută – oameni simpli, fețe aspre, mâini muncite: cinstesc, cu lumânări aprinse, amintirea unui învățător pe care, unii, poate l-au cunoscut și i-au urmat sfaturile cândva… A început marea năvală a turiștilor cu punga strânsă: braniștea dintre Secu și Sihăstrie este literalmente sufocată de corturi, mașini și grătare cu mititei. Prin alte țări există reguli, utilități, amenajări, sancțiuni, patrule. La noi, sute de oameni sunt lăsați absolut de capul lor să se spele și să-și facă nevoile și să bea din același pârâu pe care tot ei l-au potopit cu gunoaie… Coborâm serpentinele pe la Petru Vodă, spre a ajunge la coada lacului Bicaz și, de la Broșteni, o tăiem peste Puzdre. Împărăția liniștii. Grosul turiștilor încă n-a descoperit traseul – adevărat, nici starea drumului nu-i prea îmbie. În vale, se despletesc pajiștile cu margarete. După o curbă oarecare, intrăm brusc în nori, apoi ajungem deasupra. Peste alte câteva sute de metri, din nou sub nori: plouă. Iar urcăm: soare, curcubeu. Am numărat pe puțin 11 nuanțe de verde, de la cel sobru, închis, mohorât (molizii cu creștetu-n cer), la gălbuiul mugurilor încă rămași din răposata primăvară, plus sumedenia de tonuri intermediare date de frunza arinilor, de palma podbalului încă necolbăit, de panașul ferigilor, de sclipătul verde- roșiatic al zmeurișului. Trecem, apoi, Rarăul, de la Chiril, pe Bistrița, la Pojorâta, aproape de valea Moldovei: un traseu greu, dar adevărat cadou pentru drumețul îndrăgostit de munte. Urcăm, apoi, obcinele spre Ciumârna, locul în care poți propti scara-n cer, de acolo să ai cum cerceta frământarea crestelor părând acum a se naște și orândui, la ceasul facerii lumii. Din păcate, un idiot ne-a făcut țăndări popasul de liniște de la „Palmă”, dând la maximum bumba-bumba în boxele jeepului cu număr de București…