Drum fără întoarcere

Nicolai I. Moscaliuc, primul președinte al Filialei Suceava după reactivarea, în toamna anului 1990, a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, cel care a făcut să apară, sub egida acestei societăți, revista „Țara Fagilor” și a înființat editura cu același nume, prin osârdia căruia urbea are astăzi un bust al lui Mihai Eminescu (fiind pus în operă veșnică, turnat în bronz, portretul sculptural realizat de maestrul Ioan Cârdei, autorul bustului lui Ciprian Porumbescu din Parcul Central al Sucevei), a trecut în eternitate. Cel care sub pseudonimul N. Monteoru a semnat cartea „Suceava – Pagini de monografie” și, cu numai doi ani în urmă, când a trecut pragul vârstei octogenare, a dăruit posterității rodul ostenelii sale de-o viață, cele trei volume ale unei enciclopedii bucovinene („Bucovina – Pagini de enciclopedie”, lucrare tipărită pe cheltuiala Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților cu binecuvântarea ÎPS Pimen Suceveanul) s-a retras la loc de odihnă, purtând pe chip zâmbetul șugubăț cu care adeseori spunea că „bătrânețea este singura nefericire pe care omul și-o dorește singur”. Scriam acum vreo câțiva ani, într-un text pe care l-am intitulat atunci „Broderii pe o biografie”, că cineva care și-ar propune să urmărească diagrama existenței acestui om și-ar da imediat seama că suceveanul, care a văzut lumina zilei în anul 1923, a privit viața nu doar ca pe un dar de care să se bucure, ci ca pe o datorie de care trebuia să se achite prin muncă. Nicolai I. Moscaliuc a avut prilejul, în copilărie, ca fiu al “pedelului” (intendentului) Liceului “Ștefan cel Mare”, să cunoască fiecare cotlon, să calce pe fiecare dală de piatră, să pipăie fiecare teracotă de sobă și totodată să cerceteze fiecare raft din vasta bibliotecă a acestui liceu (semi-militarizat la vremea aceea), în care elevii purtau uniformă kaki, cu guler închis cu copcă și număr matricol bine cusut pe mâneca stângă a vestonului. Acest om, căruia nu i-a lipsit nici o piesă din mozaicul vieții, îți putea povesti oricând despre profesorii și colegii pe care i-a avut, despre istoricul Nicolae Iorga, pe care l-a ascultat vorbind graseiat în aula mare a liceului, despre elevii legionari, care-și numărau cartușele în timpul orelor de clasă, sau despre ocuparea și transformarea școlii în sediu al Ober Kommando Wehrmacht. Rememora momente din perioada de cătănie de la Școala militară de infanterie de rezervă din Botoșani (dislocată în penultimul an de război la Gearmata, lângă Timișoara), din campania pentru eliberarea Transilvaniei la care a participat, sau îți vorbea despre cum a renunțat la cursurile Academiei de Arte Frumoase din Iași (unde a dat examen cu, pe atunci tânărul și zveltul profesor, Ion Irimescu) pentru a se înscrie la Facultatea de Teologie, la care studenții teologi erau scutiți de a ieși zilnic pe străzile Iașului pentru a îndepărta molozul din urma bombardamentelor sovietice și, în loc să mănânce cartofi și mălai copt la tavă, beneficiau de hrană bună la trapeză și primeau burse de studii. Fără să cadă pradă unei subiectivități deformatoare, Nicolai I. Moscaliuc și-a așternut cu grijă pe hârtie amintirile cu toate învolburările vieții în care a fost mai întâi profesor suplinitor, subinspector pentru probleme culturale în plasa Solca, șef al Secției de Cultură și Artă (în anii în care centrul administrativ al județului Suceava se afla la Câmpulung Moldovenesc, unde era nevoit să doarmă prin birourile Primăriei sau în baraca cizmarului Ilisei Costachi de pe strada Căprioarei), ocupând apoi, pentru o perioadă, funcția de director al Sucursalei CEC Suceava, sau cea de șef serviciu la Direcția Regională de Cinematografie, și încheindu-și activitatea, după 35 de ani de serviciu, ca șef contabil la Oficiul de Studii Pedologice. Când a devenit pensionar nu a stat nici o clipă locului. A cercetat neobosit biblioteci și arhive, a adunat documente și fotografii și a purces la scrierea unor pagini care s-au adunat apoi în volumele trudnicei sale enciclopedii. Nicolai I. Moscaliuc, care putea să povestească cu lux de amănunte despre fiecare cotlon al Sucevei, despre fiecare stradă, despre casele și despre oamenii care le-au locuit, a plecat acum pe un drum necunoscut. Un drum fără întoarcere.