Zic unii că lumea-i o comedie. Alții, dimpotrivă. Și cum, in nuce, comicul se trage din același nucleu cu tragicul, spectacolul lumii acesteia îl percepe fiecare conform propriilor capacități de receptare, disponibilități sufletești, cultură, umori, apetențe, prejudecăți, amăgiri, dezamăgiri… Și veselul Alecsandri, și Bacovia, care auzea materia plângând, și cinicul (?) Caragiale examinau cam aceeași realitate românească, față de care, scriitoricește, au reacționat flagrant diferit.
Marea reprezentație pe care o tot urmărim din stal, deși, fără voia noastră, chiar și jucăm oarece rolișor, e alcătuită din secvențe pitoresc și aleatoriu colorate; fiecare alege buchetul de nuanțe din care-și țese lumina lui și numai a lui. Scena o populăm cu personaje alături de care izbutim o anume solidarizare: nu mai suntem atât de singuri din clipa în care identificăm consonanțe ce fac posibilă schițarea pasului în doi, în trei, o sută, o mie.
Tiparele-s înșelătoare…
Eseistica gazetărească pe care o practică Dumitru Radu Popescu (scriitorul împlinește, peste câteva zile, 75 de ani) jalonează drumul logic parcurs de personaj până a deveni erou sub reflectoarele scenei. Mai întâi, fiindcă lumea nici nu începe, nici nu se sfârșește cu noi și-n veci nu ostenim să descoperim Americi răs-cartografiate, este instituit racordul necesar cu „ăi bătrâni”: de la Caragiale la Aristofan, de la Aderca la Ovidiu, de la Blaga la Voltaire. Incursiunile prin gândirea veacurilor se constituie, în cărțile de publicistică ale lui DRP, într-un adevărat regal imagistic, potențat de mișcarea ideilor de la / către, astfel propunându-se și repere pentru instituirea ordinii necesare, atât de ignorată în republica literelor române.
Mă-ntreb cum s-ar descurca, de-ar fi să parcurgă aceste pagini, liceanul fără acces la vechile izvoare, neștiutor într-ale latinei și splendorilor antichității grecești, deprins cel mult cu erszatz-ul rezumatelor de pe Google!
Invitat să caute puncte de contact între „Păsările” lui Aristofan și „Păsările” lui Hitchcock, întrebat cum ar suna în republica „igienică și geometrică” a lui Platon cadența poetică a dezamăgirii lui Oedip („Spune tot ce vrei tu, vei vorbi pentru nimeni”), chemat să-l asculte pe Tolstoi meditând la Shakespeare, ori să detecteze sclipirile „luminii germane” pe firmamentul gândirii autohtone, cititorul lui DRP va simți ca o provocare necesitatea apelului perpetuu la cultura clasică, fără de care nu-i cu putință deslușirea până la capăt a temeiurilor și esențelor spiritualității contemporane.
Om de teatru, DRP își orânduiește personajele, decorul, recuzita, luminile, sonoritățile, după legile scenei. Începe cu inventarierea sentimentelor majore chemate să fie parte în demonstrație: încrederea, dezamăgirea, prețuirea, revolta, dezgustul dus până la respingere violentă. Le conferă făptură scenică și identități concrete.
Actul I – tribulațiile unei generații: „Steagurile proletcultismului defilau la vedere când generația 60 a ieșit din păpuriș, pâș, pâș, din senin, din iarbă verde, pâș-pâș, lină, felină, inconștientă ca o lumină.” O generație care „n-a avut mentori, directori de conștiințe, rectori de spirite, ideologi sau moderatori; ea s-a ivit chiar din măruntaiele proletcultismului și s-a definit în timp, pâș-pâș, ca o ființă vie, de nestăvilit, inconștientă ca însăși natura, cea care de nimic nu ține seama, nici măcar de propria sa pieire”. Dramatizează prin întrebări contrapunctice: după 1990 au apărut nume ca Preda, Dumitriu, Barbu, Fănuș Neagu, Labiș? Răspunsul ce și-l dă singur n-are cum fi afirmativ, în pofida optimismului de circumstanță: „Așteptăm cu încredere!” Că, nu-i așa, așteptarea moarte n-are…
Gong: se ridică cortina, intră în scenă personajele. Le gospodărește evoluțiile „în regie proprie”, fiindcă refuză să dea curs sugestiilor oferite de „teatrul priapic”, aflat în grațiile celor ce expun „cu voioasă dăruire artistică ofertele mădularice, marii și micii arlechini danubiano-pontici, alături de marile și micile lor colombine.”
Prețuitor al virtuților cuvântului, căruia îi deplânge vestejirea la rampă („doar în politică și-n reclame cuvintele și-au păstrat valoarea ideatică”) DRP arată cu degetul fundătura către care ne îndreaptă supralicitarea actului regizoral în dauna textului dramatic: „Teatru fără cuvinte, ăsta e viitorul!”
În cabina de de-machiaj, eroilor reprezentației sale de uz personal li se șterge fardul – era și timpul! Îi vom vedea la rampă în tableta următoare.
