D.R.P. (II)

În cabina de de-machiaj, eroilor reprezentației sale de uz personal D.R. Popescu le șterge fardul – era și timpul! Iată-l pe Dan Deșliu: „Avea în ședințe o mască de Robespierre. Cuvintele lui erau drepte și țepene, bubuitoare, intransigente.” Asta ar fi masca. În viața de toate zilele, afirmă DRP, putea fi chiar „fascinant”, ipostază în care, mărturisesc, nu l-am cunoscut. Dedublarea prin care „naș Eminescu” a încercat să-și asigure supraviețuirea nu l-a salvat. „Adevărul e că a murit singuratic și trist.” Culmea negrei ironii: autorul „Minerilor din Maramureș”, poem ce poate fi citit astăzi doar în cheie parodică, a fost înmormântat, „sub un munte de reproșuri”, în groapa de la Belu din care a fost scos și mutat… Labiș!
Intrarea spectaculoasă în scenă a lui Marin Sorescu, cel care s-a nutrit din „răceala istoriei”, ar motiva-o originalitatea viziunii prin care „și-a descoperit rădăcinile, satul, neamul, cimitirul din sat, oile, caprele, frații, vecinii, legendele, nescrisele, într-o uriașă antonpanescă Halima – poveste a poveștilor oltenești.”
Iată-l și pe Everac, cel care „dacă se întâlnește cu trei inși, își face cinci dușmani”: „inflexibilitatea domniei sale este un semn categoric al neadaptării la realitatea Brânzovenescu-Farfuridi”.
În ordinea intrărilor în scenă, notăm, apoi, apariția lui Paul Anghel: „continuă, în piesele sale de teatru, viziunea sacerdotală asupra istoriei românilor, în care s-au distins Hasdeu, Delavrancea, Iorga și Blaga”, urmat de Nichita Stănescu („visul lui era să scrie teatru”), Miko Ervin („condamnat la fantezia că omul este bun”), Teodor Mazilu („poseda o combustie artistică extrem de originală – devastatoare pentru academismul proletcultismului românesc”), H. Zalis („Nu, nu cred că românii sunt antisemiți. Suferințele evreilor nu vin de la români, iar pătimirile românilor nu vin de la evrei”).
În toată savanta sa alcătuire, e un spectacol declarat polemic. Chemându-și personajele la rampă, DRP izbutește remarcabile exerciții de admirație, totdeauna bine temperate, cu ținte evidente. Mai întâi, o tentativă de șubrezire a uitării, prea de tot înscrisă-n legile omenești, apoi un protest argumentat față de „victimizarea unor căprării de condeieri”, considerată „cel puțin o prostioară, dacă nu o prostie sadea, cum este prostioară și auto-victimizarea unor bisericani sau gigurți neaoși, cântăreți ratați ai șenilelor eliberatoare”.
Nu-și aduce personajele în scenă numaidecât pentru aplauze, cât pentru re-așezarea ierarhiilor într-o matcă mai apropiată de cursul cel firesc și adevărat. Se observă lesne din acest pseudo-dicționar al personajelor teatro-eseisticii lui DRP, resortul unic ce guvernează opțiunile autorului: eroii lui au avut parte, din 1989 încoace, fie de-un bob, fie de tone de nedreptate: marginalizări, minimalizări, ostracizări, puneri la zid. Și nu cu întemeieri de ordin estetic, ci, în bună tradiție românească, din pricina… „scamelor” de la dosar. Am participat alături de DRP la zeci de ședințe ante-revoluționare ale Biroului Uniunii Scriitorilor în care se respingea vehement orice intruziune a non-artisticului în emiterea judecăților de valoare și-n configurarea destinelor literare, fiecare caz în parte fiind așezat sub autoritatea incontestabilă a dictonului „opera contează”. Viziunea acelorași combatanți s-a răsucit cu… 180 de grade: ai fost șef la televiziune pe vremea lui Iliescu, ori, Doamne ferește, fosta-i chiar ministru – gata, nu mai… operă!
Greu de crezut, dar aceeași tiranie a dosarului de cadre, re-botezat „mapă profesională”, operează și acum dictatorial și represiv, contribuții literare meritorii fiind fie ignorate, fie minimalizate, fie etichetate funerar ca „defazate”. Drept pentru care DRP cutează și incursiuni în lumea politicului propriu zis, adică la rădăcina tuturor strâmbătăților menite să susțină o scară de valori partizană, valabilă doar pentru azi și fatalmente supusă revizuirilor esențiale mâine.
Trăim din revizuiri, ceea ce denotă cronică incapacitate de obiectivare lucidă. Și nu de ieri, de azi, ci, la români, din totdeauna.