DRP – 80

De regulă, scriu destul de ușor. Poate chiar prea. Acum, mă poticnesc de la bun început: cu ce noutăți aș putea veni la ceas aniversar, când despre DRP s-au scris cărți și se vor scrie încă, opera îi este binecunoscută și apreciată, iar pentru portretul autorului s-au așezat pe pânză toate culorile spectrului, de la auriul mierii la catranul urii. Cel mai greu îmi vine să scriu despre cei foarte apropiați… Înseamnă să forțezi uși deschise vorbind despre caratele teatrului și prozei oltean-ardelean-bucureșteanului DRP; s-ar părea, mai degrabă, că merită să profit de sumedenia de amănunte ce le știu privitoare la drumul contorsionat al dramaturgiei sale către scenă. Opera, dacă-i într-adevăr Operă, trăiește prin ea însăși, împrejurările neprielnice, piedicile, inamicițiile, cenzurile pot să-i adauge interes și strălucire de moment; de rămas, rămâne ceea ce ai scris. Cu har sau făr-de.
Greu de crezut, mă tem că nu știe nimeni, dar DRP a fost unul dintre cei mai cenzurați dramaturgi români. Din acest punct de vedere, n-are vâna de luptător proprie altor ardeleni ce și-au apărat tenace fiecare frază; ostenit și scârbit de opreliștile ce tot barau drumul către premieră (la Naționalul ieșean) al piesei „Hoții de vulturi”, s-a dat bătut: „crede-mă, nu mai pot, scrie tu alt final”. Unul „luminos” adică, potrivit ca nuca-n perete cu substanța scriiturii, nutrită de derizoriu, deziluzie și ratare. N-am imaginat decât două-trei replici neutre, dar am plasat, în fundalul scenei, ditamai soarele hrănit de toate reflectoarele cu putință și i-am pus pe cei doi eroi să pășească „optimist” către orizontul incendiat electric de astrul zilei. Lipitură ordinară, spectatorul a receptat-o imediat ca atare, am deslușit zâmbete în sală, dar mărunta viclenie a salvat piesa…
Aș spune că proprie lui DRP este vocația construcției – nu numaidecât în scriitură, ci la propriu și în orizont instituțional. Am edificat și dotat împreună Casa Scriitorilor din Iași, într-o perioadă în care orice construcție social-culturală era strict interzisă, iar achiziționarea pieselor de mobilier așijderea. Însăși ideea clădirii unui edificiu destinat oamenilor scrisului părea venită de pe altă lume! Soluțiile „ocolitoare” ce le-am inventat atunci ar face deliciu oricărui DNA – oare, delictul s-o fi prescris? În acte, noul sediu figura drept… „atelier de țesut covoare pentru Cooperativa Miorița”! Toate au trecut, Casa Scriitorilor din Iași, unică în țară, există și funcționează; cred că-i unicul imobil fără nici un act! Conjunctural, a primit numele altui fost președinte al Uniunii, care n-a avut cea mai mică implicare, dar, la urma urmei, ce mai contează? Cât a fost păstorită de DRP, în vremuri grele, Uniunea Scriitorilor a avut independență financiară, poseda sumedenie de case de creație, iar drepturile de autor gestionate prin Fondul literar nu erau deloc iluzorii.
Am fost martor al multor intervenții stăruitoare întreprinse de Președinte pe lângă „foruri” pentru rezolvarea unor „cazuri” devenite cronice, începând cu susținerea cererilor de viză și terminând cu asigurarea locurilor de muncă, condiții locative ș.a.m.d. Mulți dintre cei sprijiniți atunci îi sunt inamici acum, de parcă n-ar ști că era de-a dreptul obligatoriu să semnalizezi la stânga pentru a cuteza cel mai mic pas în direcția cealaltă…
Îmi amintesc, în treacăt, că un tânăr condeier dintr-un județ moldav i s-a plâns, într-o scrisoare, că, printre alte persecuții (reale) ale forurilor locale, i s-a interzis și… deținerea mașinii de scris. Deși nu era membru al Uniunii (tocmai pentru că nu primea avizul respectivului organ județean – altă absurdă cerință!) ne-am oprit, în trecere prin orașul cu pricina, spre a interveni pe lângă prima secretară (ciudat personaj limitat și pitoresc – la revoluție, s-a ascuns… în munți!) explicându-i că, la Europa Liberă nu-i obligatoriu să trimiți texte dactilografiate, poți scrie și cu pixul. Nu știu cât am izbutit s-o convingem (îi trăgea mereu cu formidabilele rezultate obținute în agricultura județului), dar văd că, acum, scriitorul cu pricina acuză că „a fost anchetat de DRP și MRI veniți special ca să…” Ca să ce? Ridicol! Nu cred că așteaptă cineva recunoștință pentru sprijinul real primit cândva, dar, oricum, a judeca situațiile de atunci conform criteriilor de acum e-o mare eroare și-atât.
Vor fi existând, probabil, și reproșuri cu oarece întemeiere; inevitabile când diriguiești o obște dificilă, marcată de apăsate subiectivisme, într-un climat în care „stăpânirea” (vorba lui Lesnea) nu ostenea să așeze interdicții peste interdicții. O judecată limpede și desprinsă de umorile politicului va trebui să țină seama că, în pofida tuturor piedicilor, literatura de reală valoare a văzut, până la urmă, lumina tiparului, iar pentru membrii săi, Uniunea Scriitorilor a făcut și cât s-a putut, și mai mult decât atât. Se putea mai mult? Nu mă îndoiesc. Dar cum? Nici acum, după un sfert de veac, n-am izbutit să aflu.
Și n-aș vrea să închei fără a menționa faptul că DRP a avut parte, în familie, de sprijinul constant al Doamnei sale, un personaj aparent de planul III, care l-a înțeles și consiliat cu benefică înțelepciune.