Societatea noastră este cert una centrată pe imagine. De la spoturile uriașe care te agresează la semafor până la telefonul care a devenit de fapt un televizor mini, de la cablul atotstăpânitor din casă până la calculatorul de tot mai varii dimensiuni, care intră oriunde, chiar și în suflet, totul arată că ne-am convertit ființa în vehicul vizual și că totul trece prin ochi pentru a ajunge la rămășițele de suflet.
Un părinte duhovnicesc spunea că în vremurile din urmă, diavolul nu va mai sta la ușă, ci se va înstăpâni în casă, cu capul pe masă și cu coarnele pe acoperiș.
Valorizăm persoanele după felul cum arată…
Realitatea se vizualizează tot mai mult. Spionajul a devenit urmărire vizuală, guvernele se schimbă la televizor, revoluțiile se vizionează acerb, credem ce spun câțiva varani creatori de opinie, islamismul vine prin facebook, rețetele de mâncare sunt privite atent, și nu mâncate pe nerăsuflate (cât de ridicol este să-i vezi pe alții cum mănâncă cu poftă!), călătoriile se fac călare pe pixeli, birourile sunt sălașurile unor animale cibernetice, conectate la internet.
Trăim prin reprezentanți, mai precis trăiesc aceia din lumina reflectoarelor și noi ingurgităm reziduuri alterate imaginativ de realitate, pentru a simula o viață în care vedem prin lentila diformă ceea ce ar trebui respirat cu inima.
Ne-am obișnuit să valorizăm persoanele după felul cum arată, angajarea se face pe criterii de look, iubim pe cei frumoși și fardați și uităm pe cei banali. Analiza și gândirea au fost înlocuite cu imaginile aberante, generatoare de șocuri pe termen scurt. Ceahlăul se urcă la televizor și aerul Bucegilor se respiră din garsonieră (sic!).
Poate cineva să se roage privind la televizor?
Universul nostru intim a fost invadat cu succes de imagini dintre cele mai năucitoare și obișnuințele noastre fundamentale, de ființe umane, s-au vizualizat total. Totul este pe ecran, într-o avalanșă infinită de imagini care pătrund și asimilează ființa umană, digerând-o.
Ceea ce am uitat în această cursă a înarmării ochilor cu imagini este faptul că omul are nevoie totală de tihna ochilor pentru a-și deschide privirea lăuntrică spre universul nevăzut, dar evident al credinței. Cerurile lui Dumnezeu sunt inaccesibile oricărui telescop, dar pot fi văzute de omul pătruns de rugăciune. Poate cineva să se roage privind la televizor? Eu zic că nu, ochii noștri privind mereu altceva, într-o mișcare haotic dispersatoare, pun o ceață pe privirea raiului nevăzut, pătruns de șoaptele rugăciunii inimii sau de îngenuncherea tainică din fapt de seară. Un e-book ne poate ajuta, purtând în el mii de cărți cu milioane de informații. Însă o carte mică de rugăciuni, pitită în colțul genții, este poarta de intrare a lui Dumnezeu înlăuntrul chipului tău. Fericirea se gustă în taină, primul sărut se face cu ochii închiși, iar taina bucuriei și unirii cu Mirele ceresc se consumă în întunericul supraluminos (de care vorbea Dionisie Areopagitul) al cămării de nuntă a inimii.
Cuvinte către singuratici
Într-o zi, cei de la cablu mi-au tăiat accesul la imagini. Nu pot să vă spun ce zbatere interioară în căutarea drogului vizual am avut. Altă zi mi-am uitat telefonul acasă. Gânduri negre despre telefoane vitale, persoane care pot muri fără ca eu să știu, ca și cum aș fi putut împiedica asta cumva, șefi omniprezenți care mă pot căuta în zadar, un ghemotoc de gânduri de panică au umplut sufletul meu până am pus din nou mâna pe cutia cu butoane. Un sentiment de pierdere iremediabilă care nu poate fi eradicat din suflet decât printr-un antrenament sistematic de limitare a dependenței noastre de media. Supraviețuim din internet. Însă o citire a lui Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, poate da diagnosticul corect al dependenței noastre de tehnologie moartă și al înstrăinării noastre de Izvorul vieții. Suntem noi mai inteligenți decât Sfântul Isaac Sirul? Eu cred că nu.
(Pr. Ioan Valentin ISTRATI, sursa: Ziarul lumina)
