Dreptul la liniște

Opresc la stop. Pe banda de alături, ditamai jeep-ul, din interiorul căruia s-aude bubuind o muzică în stare să scoale și morții din cimitire. Nu-nțeleg cum mai poate fi atent băietanul la zgomotele străzii, cum de nu-i plesnesc timpanele; mă mir că poate și răsufla sub o astfel de năprasnică avalanșă de sunete infernal amplificate. Și-s sigur că n-a mobilizat decibelii pentru plăcerea urechilor proprii, ci doar ca să atragă atenția generală – priviți-mă, sunt eu, am mașină bengoasă, cine-i ca mine, feriți, e arivatto Zampano! Iar omenirea veacului XXI nu pierde, clipă de clipă, doar stratul de ozon; la fel de inevitabil și de iremediabil se macină învelișul de liniște al plantei.
Paul Virilio atrăgea atenția că „în lumea noastră modernă, făcută din zgomot și viteză, liniștea devine o raritate și o dimensiune pe care riscăm s-o pierdem pentru totdeauna.” Nu-i vorba despre liniștea interioară, făcută de mult țăndări, ci, fizic, despre crisalida decibelilor în care veacul ne zidește mai abitir decât Icarii de pe Argeș pe Ana lui Manole. Nu s-a învrednicit nimeni să includă, în lista drepturilor omului, și dreptul la liniște, deși-i o componentă esențială a existenței lui homo sapiens și un atribut cert al libertății persoanei. În clipa în care te agresează un zgomot parazit, ți se încalcă dreptul legitim la a fi tu însuți, cu trăirile, opțiunile și exclusivitățile tale.
Un om ce s-a desăvârșit într-o elevată lume a sunetelor, Yehudi Menuhin, crede chiar că liniștea e-un factor formator, desprins din „Cartea facerii”: „Liniștea naște ceea ce-i viu și durează. Este rădăcina existenței și echilibrul vieții.” Numai că, evident, „Liniștea a murit; zgomotul a preluat puterea peste tot; este singura calamitate ecologică în legătură cu care nimeni nu pare să se îngrijoreze” (Alain Finkelkrant). Sigur că pacea patriarhală nu va mai reveni nicicând și devine aproape firesc să ascultăm foșnetul pădurii doar când tace fierăstrăul „Drujba”, iar propriile gânduri să ni le auzim abia când se sleiește petrecerea de la etajul II.
Neliniștea tuturor se hrănește și se înfoaie din două surse. Prima e generată de avatarurile civilizației și trebuie s-o considerăm mai inevitabilă decât venirea toamnei și căderea frunzelor. Nimic de făcut: mașinile gălăgioase se înmulțesc continuu, mijloacele de comunicare sunt, și sonor, mereu mai performante, locuința ne-a devenit o miniuzină, cu zgomotele ei inerente, orașul e-un creuzet în care murmurul se preschimbă-n țipăt… nu-i decât o soluție: să acceptăm fatalist că „asta e”, să ne pitim după paravanul termopanelor, să folosim căști insonorizante, să apelăm la tranchilizante… fiindcă nicăieri, în spațul mioritic, nu mai afli locuri în care nu se întâmplă (sonor) nimic.
A doua sursă se nutrește din mârlănia și incultura semenilor noștri. Este supraîncărcătura parazită de hărmălaie, teoretic, evitabilă (dac-ar funcționa bunul-simț). Practic, agresează mai mult și mai vezicant decât acutele fondului sonor legitimat prin utilitate și necesitate. Nesimțitul care tropăie și chiuie în miez de noapte, ținând treaz întreg blocul, idiotul care vine la pescuit și, înainte de a arunca undița, dă la maxim casetofonul mașinii, complexatul imberb care se străduie să vestească lumii că există și digeră colindând străzile cu boxele jeep-ului tunând mai ceva decât pe stadion… ăștia-s! E dreptul lor să ragă. Urlați, flăcăi! Nu-i destulă neurastenie în jur, nu-s destule amărăciunile și grijile ce fac să se așeze atât de greu geană peste geană! Clădiți-vă bucuriile pe exasperarea celor din jur!“Unde grăiesc broaștele, tăcerea e-o podoabă”, spunea Verarucci.