De la o vreme încoace, cu o frecvență absolut remarcabilă, câțiva fotbaliști de la Dinamo devin subiect de presă. Nu datorită prestațiilor din iarbă, ci exclusiv din cauza prezenței lor prin cârciumi la ore la care adevărații sportivi sunt mai aproape de trezire decât de culcare. Din lotul nocturnilor, a cărui componență variază de la o întâmplare la alta, nu lipsește niciodată Tamaș. Aproape la fel de des e prezent și Moți. Iar adesea cei doi sunt însoțiți și de ăla micu’ care, totuși, parcă mai are suflu pe teren, chiar dacă execuțiile tehnice nu-i mai ies ca pe vremea când era doar „născut talent”, nu și „mort speranță”, statut către care se îndreaptă cam cu viteza cu care a fost transferat de la Politehnica Timișoara la Dinamo.
Băutul, ca „meserie” de bază, nu e nou nici în fotbalul românesc, nici în cel mondial. Există însă niște diferențe între felul în care se îmbată alții șu cel în care o fac ai noștri. Mergând până la extrem, putem aminti câteva nume glorioase care excelau în egală măsură și la beție: George Best, poate cea mai bună extremă din istoria Manchester-ului, apoi Paul Gascoine („Gazza”), cel mai tehnic britanic ajuns în pragul demenței (dacă nu l-o fi și depășit, chiar cu mult), iar de la noi, dacă aș spune doar Gicu Dobrin și ar fi prea de ajuns.
Departe de mine în egală măsură și ideea de abstinență totală dar și cea de băut prostește. Și adesea în cazul ăstora, porcește. Pe vremea când Piști Covaci antrena Ajax-ul (și câștiga tot se ce putea), introdusese acolo o măsură care s-a dovedit salutară, deși fusese criticată inițial foarte dur de presă: jucătorii aveau voie să bea cât vor ei (iar Johan Cruyff și să fumeze! – dar nu mai mult de 10 țigări pe zi) dar numai la restaurantul clubului! Când se îmbătau de cădeau sub masă, erau suiți în mașinile Ajax-ului și duși până acasă. Ba și urcați în pat!
Revenind la Dinamo, și acolo au fost, de-a lungul vremii, mari băutori (Dinu și Sandu Boc) sau chiar mari bețivi: „Piți” Varga (o-ho-hooo!) sau „Onei” Pârcălab (u-hu-huuu!). Dar ce fotbaliști erau! Înainte de a-și arde esofagul, pârjoleau iarba. Își câștigau prin joc dreptul de a bea cât, ce și la ce oră vroiau ei. Ăștia: Tamaș, Moți, Torje și care-or mai fi, dacă-i după joc, ar trebui să n-aibă voie să bea nici apă. Că asta se bea, de obicei, când transpiri.
