Dregătorul bogat – păzirea poruncilor

„În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: „Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.” (Luca 18, 18-27)
Sfânta Evanghelie din Duminica a 30-a după Rusalii ne propune spre meditație un text care relatează întâlnirea Mântuitorului Iisus Hristos cu un oarecare tânăr bogat. Este un text scurt, realizat cu economie de cuvinte, dar cu foarte multe înțelesuri.
Întrebat fiind de Mântuitorul dacă știe poruncile, el a răspuns nu numai că le știe, ci că pe toate le-a împlinit din tinerețile lui. Din aceste cuvinte se vede că tânărul era curat și nu a venit, ca alții, cu gândul de a-L ispiti pe Domnul. El a venit să pună o întrebare în legătură cu mântuirea lui, cum să dobândească viața de veci.
Orice defăimare a aproapelui e o mărturie mincinoasă
Dacă privim cu atenție câteva din poruncile pe care le-a amintit Mântuitorul, ca de exemplu să nu furi, să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, sunt ușor de controlat și am putea formula pe loc răspunsurile. Fiecare poruncă se poate controla și răspunde dintr-odată: da, asta am făcut, asta n-am făcut. Sunt însă altele mai greu de îndeplinit și de răspuns pe loc.
Să luăm de exemplu: „Să nu depui mărturie mincinoasă”. La început am fi tentați să răspundem: nu, n-am făcut, n-am fost la tribunal, n-am depus mărturie mincinoasă împotriva cuiva. Dar atunci când am vorbit de rău pe cineva, când am insinuat într-o convorbire cu cineva că cutare nu-i prea de treabă, când am discreditat pe cineva prin cine știe ce cuvinte, cu aparență de obiectivitate, oare atunci n-am depus mărturie mincinoasă? Mărturia mincinoasă nu se depune numai în fața tribunalelor. O putem depune și în fața aproapelui, atunci când judeci pe altul, dar mai ales când îl defăimezi.
Sau o altă poruncă: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Cu toate că ni se pare ușoară, de multe ori ne purtăm cu părinții în așa fel încât atitudinea noastră nu este una de cinstire. Dar tânărul nostru a avut conștiința că poate răspunde: „Pe toate acestea le-am împlinit din tinerețile mele”, inclusiv pe acestea din urmă. De aceea, deși Mântuitorul nu a făcut nici un comentariu în legătură cu aceasta, ci l-a crezut și l-a aprobat, totuși face un pas mai departe: „Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor, și vei avea comoară în cer; apoi vino de-Mi urmează Mie”.
Din aceste cuvinte reiese în primul rând faptul că Mântuitorul a știut că tânărul avea avere. L-a cunoscut ca Dumnezeu. Deși textul Sfintei Evanghelii nu ne spune că el s-ar fi confesat că avea avere, Mântuitorul l-a pus față în față cu „păcatul” lui, pe care el poate îl ignora. De fapt, aceasta era slăbiciunea lui, aceasta îl domina și îl priva de libertate. De aceea Mântuitorul l-a lovit în păcatul care-l durea mai tare. Apoi textul se referă la bogăția concretă, la bunurile materiale pe care tânărul le-a acumulat pentru nevoile lui. Deoarece având bogăție, așa cum se întâmplă întotdeauna, prin ea tinzi să stăpânești și pe oameni, și pe aproapele. De aceasta ar fi vrut Mântuitorul Iisus Hristos să-l elibereze pe tânăr și să-l aducă între oameni ca frate, nu ca stăpân.
Eliberarea de egoism
Dar, privind mai atent la cuvintele Mântuitorului, credem că El a avut în vedere și altceva. S-a gândit și la averea care te face egoist. Acela care are avere ține mai mult la puterea lui, la opinia lui, iar din ea crește egoismul. Averea ne face să devenim un fel de mici stăpânitori, să ni-i aservim pe alții, să-i facem să gândească precum gândim noi, crezând că numai noi avem dreptate, că totul ni se cuvine numai nouă. Prin urmare, egoismul născut din avere devine sete tot mai mare de bogăție, care în cele din urmă devine sete de stăpânire. Nu averea în sine devine marele obstacol, ci ceea ce naște ea în noi, iar în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Bogăția sau sărăcia nu sunt prin ele însele nici bune, nici rele, ele devin așa după dispozițiile celor care le stăpânesc”, iar în Omilia a II-a despre Statui, același Sfânt Părinte a zis: „Precum vinul nu e lucru rău, ci beția e lucru rău, tot așa nu bogăția e un rău, ci lăcomia cea rea și duhul cel hrăpăreț”. „Bogăția în afară de măsură – spunea Sfântul Ambrozie –, cu orice titlu și prin orice mijloc ar fi fost câștigată, are întotdeauna în ea un izvor de nedreptate și neomenie.” Prin aceste cuvinte Mântuitorul vrea să spună: „Leapădă-ți averea și așa te vei lepăda de egoism. Leapădă-te de tot ceea ce te îndepărtează de altul și prin altul de Dumnezeu”. Deci sfatul Mântuitorului se adresează absolut către toți creștinii și nimeni nu poate fi creștin deplin dacă nu tinde spre desăvârșire.
Ascultând cu atenție ceea ce i-a recomandat Mântuitorul, tânărul s-a întristat și a plecat, fiindcă avea multă avere. Nu și-a putut duce până la capăt eforturile de a-și trăi convingerile religioase. A respectat poruncile, dar s-a oprit pe drum, pe drumul care duce la desăvârșire. Ceea ce i s-a cerut era prea greu de îndeplinit, deoarece era legat puternic de bunurile lui. De aceea Mântuitorul a gândit atunci cu voce tare: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu”. Va să zică: în măsura în care te depărtează de oameni, în aceeași măsură bogăția te îndepărtează și de Dumnezeu.
Dar alături de Mântuitorul se aflau nu numai ucenicii Săi, ci și cei care-L ascultau. Iar aceștia, auzind cuvintele Sale, speriați, i-au pus atunci o întrebare: „Doamne, dar atunci cine poate să se mântuiască?” S-au gândit că fiecare dintre ei, într-un fel sau altul, are câte o casă, o țarină, un ban pus deoparte, are câte ceva. Mântuitorul le-a dat pe loc un răspuns: „Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Ce vrea să spună Mântuitorul prin aceste cuvinte? Un răspuns ar putea fi următorul: Oamenilor le e cu neputință să trăiască fără bunuri. Ar trebui să nu se mântuiască, în măsura în care își pun nădejdea în bunuri. La unii mai puțin, la alții mai mult, dar de scăpat nu scapă nimeni de acest păcat al lipirii sufletului de bogății. Dumnezeu însă se milostivește și îi înțelege, și îi iartă pe cei care n-au căzut de tot în lăcomie și avariție. Dumnezeu ne îngăduie să avem bunuri, cu condiția să le dăm o întrebuințare bună, să nu le depozităm și să nu ne împătimim, strângându-le fără o trebuință reală.
Porunca desăvârșirii ne privește pe toți
Nu trebuie să ne speriem de condițiile pe care le pune Mântuitorul, ci să ne mângâiem că aceste condiții nu sunt atât de grele încât să nu le putem îndeplini. Dar pentru a le îndeplini trebuie să fim buni creștini, să trăim curat, să avem intenții bune, fapte bune, să facem bine și să gândim bine unii despre alții. Aceasta este desăvârșirea pe care o propovăduiește Mântuitorul, și ea nu presupune adunarea de averi, ci mai ales eliberarea de ele. Să nu credem că porunca desăvârșirii nu este și pentru fiecare dintre noi. Mântuitorul le cere tuturor: „Fiți desăvârșiți”. Prin urmare, poruncile nu sunt imposibile. Trebuie să fim cu conștiința curată în tot ceea ce facem; să fim fiecare din noi ca înaintea lui Dumnezeu, în orice poziție socială, în orice loc și în orice timp am trăi. În acest sens, un sfânt din Pateric a spus: „De ar voi omul, de dimineața până seara poate să ajungă la măsura dumnezeiască”.
Greșim permanent, greșim des, iar întoarcerea să fie cel puțin tot atât de deasă pe cât este de deasă și căderea. Averi ca tânărul din Evanghelie nu avem, însă avem atâta egoism și duh de stăpânire, ca și cum am avea bogății nenumărate.
Dacă ne-am întâlni cu Mântuitorul și i-am spune că împlinim poruncile, tot ar mai avea să ne ceară să ne lepădăm de ceea ce ne stă pe suflet ca greutatea averilor: egoismul și duhul stăpânirii altora.
(Pr. prof. dr. Constantin Rus Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea”, Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, sursa: Ziarul Lumina)