Dreapta strâmbă

L-am rugat mai de mult pe maestrul Dan Hatmanu să deseneze Teatrul „Luceafărul” pentru coperta unei monografii a instituției. „Eu ți-l fac, da’ să știi că-l strâmb!” Și l-a strâmbat: liniile drepte au devenit unduioase și, surprinzător, imaginea a căpătat un spor de căldură și personalitate. Probabil că unghiul de 90 de grade și linia dreaptă așează față în față imperfecțiunea umană cu rigoarea rece a geometriei impecabile.
O fi aducând verticalitatea perfectă a muchiilor monotonie uniformizatoare, dar ce poate face arhitectul altceva decât să conjuge dreapta ridicată spre cer cu orizontala planșeelor, într-un joc de linii, totuși, finit? Pictorul își poate permite „să strâmbe” contururile cât poftește, constructorul, însă, nu poate ieși de sub zodia veșnicului T (grindă peste stâlp) și nici să se elibereze de sub suveranitatea absolută a unghiului drept. Iar când spunem „acasă”, întrezărim mai degrabă liniile șovăitoare ale streșinii bătrâne și marginile la fel de șovăielnice ale muchiilor și pervazurilor, decât ordinea rece a perpendicularelor blocului… Cel care intuit capacitatea liniei ondulate de a vibra cald și uman a fost Antonio Gaudi, căruia Barcelona îi datorează în bună măsură strălucirea și titlul de capitală a modernismului în arhitectură. Deși nu mai este plin sezon turistic, săptămâna trecută capitala Cataluniei era la fel de potopită de vizitatori ca totdeauna. Punctele de maxim interes: Gaudi.
Am văzut, la Casa Millà, cum coada celor ce așteptau de ore bune să viziteze interiorul șerpuia de două străzi, măsurând câteva sute de metri. Millà este una dintre „casele moi” proiectate la sfârșitul secolului XIX de Gaudi. Barcelonezii, mari meșteri în născocirea de porecle (zgârie-norul Societății de distribuție a apei, ca un deget enorm înălțat spre nori, este alintat cu porecla „Supozitorium”…) i-au zis Casei Millà „Plăcinta cu carne”: etajele sunt clădărite unul peste celălalt ca niște foi molcuțe de aluat, obișnuita și pașnica orizontală fiind concurată de câmpuri ondulate din care ferestrele răsar ca o dantură rânjită. Nu-i o construcție „frumoasă” în accepțiunea consacrată a termenului, dar, alături de originalitatea surprinzătorului „altceva” arhitectural, izbutește să emane o anume senzație de căldură și familiaritate. Preschimbată, în cazul Casei Batllò, într-o simbolistică mai întunecată: ai senzația că privești capul dragonului învins în luptă de Sf. Gheorghe, protectorul catalanilor. O viață întreagă trudind în Barcelona, Gaudi a creat nu numai clădiri bizar-ondulate, tivite cu feronerie fastuoasă și străjuite de hornuri tratate plastic până a fi aduse la rangul de compoziție statuară, ci a proiectat și parcuri, mobilier, ansambluri, piesa de rezistență constituind-o catedrala Sagrada Familia, în stil gotic, începută în 1882 și… neterminată până azi.
Deși de atunci și până acum s-a lucrat aproape fără contenire! Gaudi explică: „stejarilor seculari le-au trebuit mulți ani să se dezvolte; trestiile cresc repede, dar vântul de toamnă le culcă la pământ și nu mai rămâne mult din ele.” Se speră că Sagrada Familia va fi terminată prin 2025. Atunci va avea 18 clopotnițe de circa 100 metri înălțime, dedicate apostolilor, iar turnul central, consacrat lui Isus, va măsura 170 de metri – va fi necesară demolarea câtorva blocuri din jur. Este, și așa, neterminat, cel mai spectaculos edificiu de cult pe care l-am admirat vreodată; pur și simplu nu mă încumet să încerc a-l descrie în cuvinte – trebuie văzut și atât. Se poate discuta, desigur, despre grandilocvență, orgoliu, măsură, poate chiar și despre megalomanie, dar câtă vreme menirea cultică este flancată și impecabil susținută de gesturi artistice unice și cu adevărat formidabile, orice urmă de reținere se mistuie înainte de a fi imaginată ori formulată. Lui Antonio Gaudi i-a fost fatală recurgerea la linia și unghiul drept. În loc să traverseze șerpuind prudent printre vehiculele străzii, a tăiat-o perpendicular, în unghi drept, și l-a ucis… un tramvai cu cai. Era în 1926. A fost înmormântat în incinta Sagradei Familii.