Și din punctul de vedere al vieții sociale, și din cel al vieții duhovnicești, căsătoria este privită în același timp ca un punct de plecare și ca o cale. În filmele artistice romantice difuzate pe scară largă atât la televiziune, cât și pe marile ecrane, imaginea idilică și totodată idealizată a relației de cuplu este marcată de obicei la final prin căsătoria celor doi. Fără să se facă vreo referire la ceea ce urmează după.
Dar căsătoria este începutul, nu sfârșitul a ceva, și poate fi un început în fiecare zi. Un început bun așa cum ni-l dorim fiecare dintre noi – în descoperirea partenerului, în auto-descoperirea noastră în relație cu celălalt; un început în a da și a primi, căldură, dragoste, comunicare, atenție, înțelegere și acceptare. Este, de asemenea, o provocare de zi cu zi între a fi tu însuți și a evolua, a te armoniza în relație cu celălalt.
Informații care pot duce la dezechilibre
Din păcate, imaginea îndrăgostiților despre căsătorie și despre modul în care, în general, se manifestă iubirea celuilalt este uneori nerealistă și de natură a afecta echilibrul cuplului. Această imagine este alimentată pe deplin de filmele artistice și se transformă din nefericire într-un filtru al realității – dacă spune asta, face asta, mă privește în modul acesta înseamnă că mă iubește, dacă se comportă un pic diferit, nu mă iubește.
Aceste tipare pe care i le aplicăm celuilalt îi opresc din spontaneitate și îi reduc simțitor posibilitatea de a fi el însuși și deci, în esență, creativ și creator. De asemenea, există numeroase cărți în literatura destinată publicului larg, care dictează reguli clare, de la care Doamne ferește să ne abatem, că ne paște nefericirea conjugală. Sunt trasate clar roluri, ce trebuie să facă el, ce trebuie să facă ea, ne explică în mod clar de ce femeile se poartă într-un anumit fel și bărbații în alt fel. În lipsa altor repere – educative, morale, duhovnicești – astfel de informații duc la dezechilibre în relația îndrăgostiților și în familie și îngrămădesc, de multe ori în mod forțat, un univers relațional vast, într-o cutie.
A veni în întâmpinarea nevoilor nu înlocuiește comunicarea directă
De multe ori îi auzim pe cei din jurul nostru sau ne surprindem chiar pe noi înșine gândind: „dacă m-ar iubi cu adevărat ar ști ce gândesc acum”. Această idee irațională, precum și multe altele precum „dacă m-ar iubi cu adevărat ar ști acum ce simt”, „ar ști ce nevoi am”, „i-ar face plăcere să meargă cu mine la shopping” etc. reprezintă pretenții, condiționări foarte restrictive și parazitări ale relației în căsătorie. Desigur, a veni în întâmpinarea nevoilor soțului sau ale soției este foarte plăcut, crește încrederea și confortul, siguranța în relație, dar nu înlocuiește comunicarea directă, exprimarea de către fiecare a nevoilor și dorințelor sale. Fiecare dintre parteneri este dator să își cunoască nevoile și problemele, să fie responsabil pentru ele și să i le comunice deschis soțului/soției. În momentul în care fiecare își recunoaște cu sinceritate, măcar în fața propriei persoane, problemele și nevoile, devine conștient că nimeni altcineva nu este responsabil de rezolvarea lor sau vinovat de nerezolvarea lor. Această creștere, maturizare a fiecăruia, în relație duce la diminuarea, chiar dispariția capcanei învinovățirii celuilalt pentru problemele proprii, pentru stările de iritare, de nemulțumire, frustrare.
„Ciocnirile” reprezintă o ocazie de a comunica
Psihologul francez Jack Salome utilizează o metaforă foarte sugestivă, comparând o relație cu o eșarfă, fiecare din cei doi protagoniști ținând un capăt și fiind responsabili doar de acel capăt; din păcate, de multe ori tendința este de a ne plasa la capătul celuilalt, de a ști foarte bine ce modificări, ce îmbunătățiri trebuie să aducă acesta, neglijând însă propriul capăt de eșarfă, singurul pe care îl putem îmbunătăți.
În măsura în care soții conștientizează acest lucru, căsătoria devine o călătorie frumoasă împreună, dar și a unuia spre celălalt și a fiecăruia către el însuți. Fiecare zi, fiecare clipă devin o ocazie unică de a fi cu celălalt, de a ne oglindi în el.
Desigur, această călătorie frumoasă nu este întotdeauna ușoară, fiind marcată uneori de tensiuni și conflicte, inevitabile. Sfântul Ambrozie de la Optina surprindea foarte bine, într-o manieră simplă, această realitate psihologică, spunând că „și oalele pe un raft se mai ciocnesc, cu atât mai mult oamenii”. Aceste „ciocniri” însă reprezintă o ocazie de a comunica, a ne apropia mai mult de celălalt, de a-l vedea așa cum este (cu stările și nevoile lui), de a-l scoate din „chipul cioplit”, din imaginea idealizată pe care i-am creat-o și care de multe ori îl împiedică să se dezvolte.
Ierarhia în căsnicie, premisă a înțelegerii
Preocupările pentru bunăstarea partenerilor în căsătorie nu reprezintă doar apanajul zilelor noastre. Sfinții Părinți au vegheat asupra păstoriților, îndrumându-i spre conviețuire pașnică, dându-le sfaturi în legătură cu alegerea soțului ori soției. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariul său la Epistola către Efeseni, îi îndemna pe bărbați: „Să căutăm la femeie mintea și inima binevoitoare, cugetarea măsurată, blândețea. Acestea sunt însemnele frumuseții lăuntrice. Să nu căutăm frumusețea trupului, nici să nu o învinovățim pentru acele lucruri peste care nu are putere.”
Dintotdeauna, diferențele dintre bărbat și femeie și provocările trăirii împreună au dus uneori la conflicte. Stabilirea unei ierarhii în căsnicie a fost întotdeauna premisa înțelegerii, a unirii în Duh. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Nimic nu unește și întărește așa de mult viețuirea noastră ca dragostea dintre bărbat și femeie. Pentru această dragoste mulți au luptat cu armele, pentru ea și-au dat sufletele. Și nu pe degeaba mult s-a sârguit și Pavel pentru acest lucru, atunci când a zis: „Femei, supuneți-vă bărbaților voștri ca Domnului” (Ef. 5, 22). Ce înseamnă asta? Că, dacă în unire de gând vor trăi aceștia, și copiii cresc bine, și casnicii trăiesc în bună rânduială, și vecinii se bucură de liniște, și prietenii și rudele. Dar dacă viețuiesc altfel, toate se întorc cu susu-n jos și se tulbură. Și, după cum dacă generalii sunt în pace unii cu alții toate oștile le urmează cu bună cuviință, iar dacă sunt tulburați toate se strică, așa și aici. Pentru aceea „femeile – zice – să se supună bărbaților lor ca Domnului”.
Dana ALECU, psiholog – ZIARUL LUMINA
