„Dragostea pentru cei adormiți forează veșnicia!”

Aproape în toate religiile lumii se întâlnește convingerea că existența omului nu se termină odată cu moartea. Pe această credință, de altfel, se întemeiază și cultul morților, adică legătura spirituală pe care o au cei vii cu cei morți din neamul lor și nu numai, prin rugăciuni, rituri și ceremonii, prin jertfe și fapte de milostenie sau prin alte diverse acte, considerate ca fiind de folos celor adormiți.
În amintirea morților iluștri, evreii, spune cartea Judecătorii 11, 40, își plângeau morții patru zile pe an. Tradiția aceasta s-a păstrat, de altfel, până astăzi. Evreii rostesc rugăciuni pentru cei morți de patru ori pe an: în Ziua Împăcării, la Paști, la Cincizecime și la Sărbătoarea Corturilor.
În cartea Tobit 4, 17 și în profeția lui Ieremia 16, 7 se arată că vechii evrei făceau ospețe funerare și pomeni de pâine și de vin la morminte. Ba, mai mult, Iuda Macabeul a strâns bani și i-a trimis la templul din Ierusalim ca să se aducă jertfe pentru iertarea păcatelor eroilor morți pe câmpul de luptă (II Macabei 12, 43-46).
În Creștinism, grija pentru cei adormiți este fundamentală. Cultul morților, în Creștinism, începe cu înmormântarea lui Iisus. Aprofundând credința în nemurirea sufletului și credința în existența unei judecăți universale, căreia îi sunt supuse toate sufletele după moarte, religia creștină micșorează, mai mult decât oricare alta, frica de moarte. Moartea, în Creștinism, nu mai este nici trecerea în neantul Nirvanei budiste, nici locul de groază și de întuneric în care rătăcesc fără odihnă umbrele sau fantomele morților, ca în tartarul păgân evocat în Dialogurile lui Lucian sau în Purgatoriul și Infernul lui Dante, ci trecerea într-o existență superioară, în care sufletul își găsește liniștea și fericirea eternă în nemijlocita apropiere de Hristos, Cel înviat din morți. În atari situații, moartea este primită de creștini cu liniște. Pentru ei, moartea este adormire, spune Sfântul Pavel (I Corinteni 15, 20; I Tesaloniceni 4, 13), odihnă si bucurie.
Rugăciunile pentru cei morți le găsim în textele celor mai vechi liturghii care s-au păstrat: a Sfântului Iacob, a Sfântului Marcu, în liturghia armeană și în toate liturghiile Bisericilor Orientale Vechi.
În liturghiile ortodoxe de azi sunt încadrate mai ales în partea finală a marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, parte numită diptice sau rugăciuni de mijlocire generală pentru vii și pentru morți.
Rugăciunile pentru cei morți sunt în strânsă legătură cu judecata particulară și cu starea sufletului de după ea, până la Judecata de Apoi. Situația celor morți, ajunși în chinurile iadului, rămâne pe seama rugăciunilor Bisericii. Este o datorie sfântă a fiecărui creștin să păstreze comuniunea cu cei morți în Hristos.
Prin pomenirea celor adormiți, fie la trei sau nouă zile, fie la trei sau șase săptămâni, fie la trei, șase ori nouă luni, fie în fiecare an până la șapte ani, realizăm o comuniune a Bisericii luptătoare cu Biserica biruitoare, cu cei care întru fericită adormire au încheiat călătoria acestei lumi. De altfel, pomenirea morților probează iubirea fiecăruia față de semeni.
Coliva, în jurul căreia facem pomenirea, simbolizează trupul celui care moare și învie întocmai bobului de grâu (I Corinteni 15, 36-38). Datina de a face colivă datează din secolul al IV-lea, fiind legată de o minune săvârșită de Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron în timpul împăratului Iulian Apostatul.
Se spune că acest împărat, dorind să întineze prima săptămână de post din Postul Sfintelor Paști, a poruncit ca toate alimentele din piață să fie stropite cu sângele jertfelor aduse idolilor. Atunci Sfântul Teodor, după mărturia patriarhului Nectarie al Constantinopolului, s-a arătat în vis arhiepiscopului Eudoxie (360-369), deconspirând intenția împăratului și sfătuindu-l să fiarbă grâu, pentru a-l împărți creștinilor, izbăvindu-i astfel de idolatrie.
Colacul închipuie veșnicia. Prin aducerea colacilor exprimăm năzuința noastră de a adera la darul lui Dumnezeu cel fără de început și fără de sfârșit, spre dobândirea vieții de veci. Vinul aduce aminte de aromatele și balsamul cu care a fost uns trupul Mântuitorului. Lumânările care însoțesc aceste jertfe simbolizează credința în nemurire.
Pomenile au menirea să ușureze sufletele celor morți. Din păcate, uneori se transformă, în mod greșit, în mese de familie și care nu mai au nicidecum sensul de milostenie, spre paguba sufletului celui răposat.
Slujba de pomenire – parastasul – este mijlocul prin care noi ne alăturăm, prin rugăciune, celui răposat și ne înfățișăm lui Dumnezeu cu rugăciunile noastre, pentru ca El, singurul în măsură, mai ales dacă în viață nu s-a spovedit niciodată, să ierte păcatele celui adormit.
În cursul anului, există trei sâmbete în care sunt pomeniți toți cei adormiți. În aceste zile se înalță rugăciuni către Dumnezeu nu numai pentru cei apropiați, din neamul nostru, pe care îi știm, ci și pentru cei care, morți în condiții vitrege sau neștiuți de nimeni, oriunde în această lume și din toate timpurile, n-au avut, poate, parte de slujba de înmormântare și de pomenirile cuvenite.
Cea dintâi este sâmbăta dinaintea Rusaliilor – moșii de vară, când Biserica face pomenirea morților și se roagă ca ei să se bucure de darurile Sfântului Duh, a Cărui pogorâre se prăznuiește în ziua următoare.
Cea de-a doua este sâmbăta dinaintea Lăsatului sec de carne – moșii de iarnă, când Biserica încearcă să-L sensibilizeze pe Dreptul Judecător în relație cu sufletele celor adormiți și să le așeze întru desfătarea cea făgăduită. Pomenirea morților în Postul Mare se face până în sâmbăta de dinaintea Floriilor. În Săptămâna Patimilor nu se fac pomeniri!
Cea de-a treia este sâmbăta dinaintea Lăsatului sec pentru postul Crăciunului – moșii de toamnă, când Biserica face pomenirea părinților, moșilor și strămoșilor noștri, din veac adormiți.
Sigur, Biserica a rânduit pomenirea morților și în celelalte sâmbete, când rugăciunea se face în comun, prin săvârșirea Sfintei Liturghii și, respectiv, a parastasului de obște. Însă, pentru cei adormiți ne putem ruga în orice zi, fie acasă, fie la biserică, fie la morminte.
De ce se fac pomenirile sâmbăta? Pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul S-a pogorât la iad (I Petru 3, 18-19; 4, 6), ca să-i elibereze din el pe toți cei din veac adormiți. Este ziua recreării și a restaurării, a biruinței celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf al morții. Însă motivul acestor rugăciuni îl veți afla mai explicit din predica la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți.
Cei adormiți nu sunt uitați, ci ei sunt pomeniți la fiecare Sfântă Liturghie; sâmbăta, îndeosebi, se săvârșesc parastase, de multe ori însoțite de Sfânta Liturghie, prin care Dumnezeu este rugat să le dăruiască celor plecați Dincolo fericirea cea veșnică. Este dovada dragostei care nu-i uită pe cei care nu mai sunt și care este mai puternică decât moartea. Dragostea trece dincolo chiar de pragul mormântului. Dragostea străpunge veșnicia!
(ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, sursa: http://www.arhiepiscopiasucevei.ro/)