Comori adunate
Într-un oraș, trăia odată un om tare zgârcit. Toată viața n-a făcut altceva decât să strângă și să strângă tot mai multă avere. Niciodată nu i-a fost milă de cineva sărman. Nu dădea ceva de pomană, nici în ruptul capului. O singură dată, într-o duminică, trecând prin fața unei biserici, i-a aruncat unui cerșetor doi bănuți, în rest, toată viața lui nu a dat nimic. Când preotul îl întâlnea și îl apostrofa, el răspundea mereu:
– Părinte, în lumea asta totul poate fi cumpărat. Cu siguranță că și în lumea cealaltă este la fel. Cu câte bogății am strâns eu, nu se poate să nu ajung în rai!
Oricâte sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia să asculte. Azi așa, mâine așa, până când, într-o noapte, a avut un vis îngrozitor. Se acea că murise și ajunsese la poarta Raiului, când, la intrare, Sfanțul Petru l-a întrebat:
– Bine, omule, ce-i cu tine aici?
– Sfinte Petre, aș vrea și eu să intru în rai.
– Da’ crezi tu că poți?
– Sfinte Petre, dacă trebuie, eu plătesc. Am comori nenumărate …
Dar omul a găsit pe fundul unui buzunar doar doi bănuți.
– Aoleu, dar de ce n-am decât atât?! Pe Pământ aveam de mii de ori mai mulți Aici de ce am ajuns doar cu doi bănuți?
– E, omule, i-a răspuns Sfântul Petru, când ajungi aici ai doar ceea ce ai dăruit în viață. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strânge în cer.
Cu ele poți într-adevăr să intri în rai, dar crezi că doi bănuți sunt de ajuns? În toată viața n-ai dăruit decât acești bani unui sărman om ce aștepta ajutorul tău în poarta unei biserici. Dacă în timpul vieții ai fi strâns mai multe comori cerești, poate ai fi intrat în Rai, dar așa…
Tocmai în acea clipă omul nostru s-a trezit din vis, speriat de tot. Din acea zi nu a mai fost la fel. Din acea zi a căutat să adune comori doar în cer. Erau atâția săraci ce avea nevoie de ajutorul său…!
„Bogații vor ajunge în cer când îi vor introduce acolo săracii.” (Fericitul Augustin)
Dragostea călugărului
Pe un drum, un câine a sărit la un om și a început să-l latre. Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră și a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat și, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-l muște. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte și să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard.
Chiar în acel timp, a trecut pe stradă și un călugăr. Văzându-l, câinele a sărit la părinte, lătrând și arătându-și colții. Liniștit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă și i-a întins-o cățelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat ușor-ușor și, dându-și seama de bunătatea omului, a luat bucățica de pâine chiar din mâna acestuia și a început să o mănânce de zor. Apoi s-a așezat lângă călugăr, dând din coadă.
– Vezi, omule – i-a spus părintele celui din spatele gardului – bunătatea naște totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu ține. Hai, vino și mângâie-l!
Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poți face bine. Și crede-mă, oriunde și oricând poți face numai bine. De tine depinde!
“Dragostea este bucuria de a face altora bucurii. ” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Omul ipocrit
După ce a muncit câteva ceasuri pe câmp, un țăran s-a așezat la umbra unui pom să se odihnească. Deodată, lângă el a venit în zbor o rață sălbatică și s-a oprit chiar alături, să ciugulească boabele căzute pe ogor.
Ușor, țăranul și-a scos căciula și – zdup! – a prins pasărea.
– Ce noroc pe capul meu, și-a zis. O să fac un foc de vreascuri și o să prăjesc rața asta. Să vezi ce bună o să fie!
Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură repede pe lângă mâna omului și, ridicându-se imediat în zbor, dusă a fost. Privind cu necaz după ea, țăranul a mai zis:
– O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de pasărea aceasta, dându-i drumul, și să mă răsplătească pentru binele pe care l-am făcut!
Oare ce răsplată ar fi meritat un asemenea om? Cel ce încearcă să ascundă un păcat cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău, acela singur se păcălește. Așa cum întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate fi alungat decât cu bine.
“Păcatul este nedreptate. Cine păcătuiește fie se nedreptățește pe sine, fie nedreptățește pe altul.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Căldura focului
În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:
– Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăși liniștit, când știu că am greșit?
– Fiule, omul nu trebuie să-și piardă niciodată speranța. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greșelile, dar cu o condiție: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ți dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te și adu-mi un țurțure de gheață.
Când tânărul s-a întors ținând bucata de gheața în mână, părintele a luat-o și a aruncat-o în sobă, unde turturele a început imediat să se topească la căldura focului.
– Ai văzut gheața pe care ai luat-o de afară?! Era așa de la începutul iernii și tot așa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi cum a început să se topească? Devine iarăși apă curată și folositoare. Cât era înghețată nu era bună de nimic.
La fel este și sufletul, atunci când îngheață de atâtea păcate. Dar dacă te căiești sincer, căldura rugăciunii tale și harul Domnului topesc tot ce-i rău și-ți aduc viață și liniște în suflet.
– Privește pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt înghețați de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi și iarăși se vor trezi la viață.
La fel să ai și tu răbdare și încredere în bunătatea și mila lui Dumnezeu și să te căiești din suflet, fiindcă așa cum căldura focului topește gheața, la fel căința sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate.
„Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune.” (Fericitul Augustin)
Adevărata comoară
Un tânăr era foarte supărat că nu are mai mulți bani, că nu-și poate cumpăra tot ce-și dorea. Se plimba trist pe stradă, neștiind cum să iasă din această situație. Dar, cum mergea el așa, s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că, din neatenție, a dat peste un om sărman, fără vedere, care încerca să se ajute cu un baston și să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru l-a ajutat conducându-l de braț.
Văzând cât sunt alții de necăjiți, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la un lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce și-ar fi dorit, dar avea ceea ce banii nu pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvorăște din ea – putere de muncă, bucurie și voie bună.
Acum își dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente. Dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alții au rămas orbi. El putea să vadă însă, clipă de clipă, toate frumusețile din jurul său. Există și unii oameni care, păcate, sunt orbi și ologi sufletește, pentru că sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranță și dragoste. Aceștia sunt cu adevărat nefericiți.
Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă liniște. Cel rău și zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau un sfat, chiar aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalți!
Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic nu trăiește doar pentru sine. Până și un copac obișnuit, chiar dacă nu ne oferă fructe, ne dă cel puțin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui.
“Cel bun vede bunătatea peste tot; cel rău, nicăieri.” (Proverb)
(sursa: Pilde ortodoxe pentru copii)
