„Să cugetăm la tot binele ce s-ar săvîrși dacă dragostea ar fi stăpînă peste tot… N-ar mai fi trebuință de legi, de tribunale, de pedepse, de temnițe – și de toate de felul acesta. Dacă toți ar iubi și ar fi iubiți, nimeni nimănui n-ar face vreun rău. Ucideri, vrajbe, războaie, tîlhării, ruperi, zgîrcenii, tot răul s-ar mistui. Chiar numele răutății n-ar mai fi”.
Dragostea are acest ascendent: în vreme ce altor merite li s-au adăugat și unele defecte – sărăciei, mîndria de a fi sărac; vorbirii alese, patima bolnăvicioasă a slavei; umilinței, o mîndră îndestulare lăuntrică- dragostea se detașează de toate aceste neajunsuri; căci nimeni nu s-ar putea ridica împotriva a ceea ce iubește. Ca să apreciem virtutea dragostei, să presupunem că nu numai o ființă, ci că toată lumea iubește. Sau, mai degrabă -dacă vreți- „presupuneți” o ființă iubită și una care iubește, dar care iubește cum trebuie să iubească. Ființa aceea va trăi pe pămînt întocmai ca în cer; va gusta o pace netulburată, împletindu-si mii de cununi. Își va păstra inima neîntinată de ură, de mînie, de invidie, de trufie, de deșartă slavă, de năzuințe ticăloase, de toată dragostea cea rea și de toată stricăciunea. După cum sieși nu ar vrea să-și facă rău, tot asemenea altuia. Arhanghelul Gavriil va sta alături de ea – și-o va întovărăși pe pămînt.
Astfel este acela care are cu sine dragostea. Cel ce ar săvîrși minuni, cel a cărui cunoaștere ar fi desăvîrșită, dar care n-ar avea dragoste, chiar de ar scula mii de oameni din morți, la nimic de seamă nu va ajunge, despărțit fiind de toți și nu se va putea apropia niciodată de semenii lui. De aceea Domnul Hristos a zis că semnul dragostei desăvîrșite pentru El, este dragostea aproapelui.
Paiul mai degrabă s-ar împotrivi să nu fie ars de focul în care l-am aruncat, decît diavolul la flacăra dragostei.
Dragostea e mai trainică decît un zid, mai tare ca diamantul; și dacă am putea închipui un lucru și mai tare încă, dragostea îl întrece și pe acela în tărie. Nici sărăcia, nici bogăția n-o biruiesc – iar de ar fi dragoste, n-ar fi nici sărăcie și nici bogăție peste măsură, ci numai foloasele amîndurora. Din bogăție am folosi bunăstarea, din sărăcie lipsa de grijă, fără să avem de îndurat temerea pe care-o dă sărăcia și nici neliniștile pe care ni le dă bogăția. Dar ce vorbesc eu despre foloasele dragostei? Să ne gîndim cît e de bună ea însăși, cîtă bucurie ne prilejuiește, în ce stare de vrajă ne ține sufletul; acestea sînt însușirile ei neasemuite. Celelalte înfățișări ale virtuții aduc cu ele unele îngreunări: postul, cumpătarea, veghea sînt întovărășite de invidie, de pofte, de dispreț; dragostea, ea, în afară de folos, e întovărășită de plăcere, fără împovărare; ca o albină harnică, ea culege de pretutindeni ce este bun și-l așează în sufletul celui care iubește. Ea preface firea lucrurilor, cele mai grele sarcini le face ușoare si plăcute, ea ne înfățișează virtutea ca ușor de săvîrșit, iar viciul mai amar ca orice…să cugetăm: a cheltui se pare lucru supărător, dragostea își face din aceasta o plăcere. A vorbi de rău pe altul pare multora lucru dulce, dragostea îl găsește amar, găsind dulce a vorbi bine de cineva. Nimic nu ne este mai plăcut decît să lăudăm pe cel pe care-l iubim. De vedem pe cel pe care-l iubim săvîrșind o greșeală, ne întristăm, dar chiar mîhnirea aceasta cuprinde în sine o dulceață. Lacrimile și tristețea dragostei sînt mai dulci decît bucuria și rîsul. Cei ce rîd nu se ușurează, cît cei ce plîng pentru prietenii lor.
Credința și nădejdea sînt hărăzite să înceteze, cînd avem ceea ce credem, ceea ce nădăjduim. Este ceea ce Pavel arăta prin cuvintele: „Țelul nădejdii pe care-l vedem nu mai este Țel al nădejdii – cum să nădăjduim dar, ceea ce și vedem” sau: „Credința este adeverirea celor nădăjduite, dovada lucrurilor ce nu se văd”. Aceste virtuți vor trece cînd țelurile lor s-au atins. Dragostea, dimpotrivă, se încălzește atunci, cît se poate de mult și începe să ardă. Aceasta-i o nouă laudă adusă dragostei. Pavel nu se mulțumește numai cu aceasta, ci vrea cu dinadinsul să caute încă o laudă.
S-a zis că dragostea este un mare dar, o cale aleasă către cer – s-a zis că, fără ea, celelalte daruri sînt zadarnice, îi înfățișase icoana cu multe amănunte – acum el vrea s-o proslăvească și altfel – și să-i arate măreția, ieșită din nepierirea ei. De aceea, a zis: „Acum, acestea trei rămîn: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare este dragostea”.
(www.crestinism.ro)
