Se întâmpla acum 18 ani, când pășeam pentru prima dată pe drumeagul către Schitul Vovidenia, al Mănăstirii Neamț. Era pe la ceasul al IX-lea, când soarele scăpăta înspre asfințit. Toaca trimitea veste de rugăciune spre chiliile călugărilor și spre plaiurile domoale din jur. Lemnul a tăcut, iar peste pripoare și colnice care ocrotesc acest binecuvântat schit închinat Maicii Domnului s-a așternut o tainică liniște. Îndată clopotele au început a suna măreț într-o firească înlănțuire. Ecoul vechilor arămi chemă monahii să umple orologiile cu necurmate rugăciuni. Natura din jur a reacționat și ea. Din tăurile singurătății se auzeau vuietele stăruitorului clocot. În această simfonie de sunete am observat un bătrân împovărat de ani că iese dintr-o căsuță, croindu-și drum printre fânațe proaspăt cosite, către casa lui Dumnezeu. Îi dau binețe, iar el îmi răspunde cu multă căldură: Măicuța Domnului să ne ocrotească! L-am privit cu o nesătulă venerație. Era un călugăr cu chip luminos a cărui barbă răsfirată îi acoperea obrazul brăzdat de vremi și cine știe de câte nevoi. Avea ochi mari, de un albastru intens, care mă priveau cu nemeritată blândețe. După ce am devenit frate de mănăstire am aflat cine era, monahul Iosif Gugeanu.
Despre el aș vrea să aștern câteva rânduri aici, fără pretenția ca ele să fie spectaculoase. Dintru început voiesc să spun că părintele Iosif era foarte retras. Nu îndrăgea să facă poze, nu îi plăcea să vorbească despre viața lui. Poposeam adesea în chilia sa, tainic luminată de pâlpâitul candelei care nu se stingea niciodată, și doar după ce am câștigat încrederea îmi mai povestea câte ceva din zbuciumata-i viață. Din aceste mărturisiri încerc să încropesc o biografie smerită, dar luminată de chipu-i reverențios și plin de cumințenie.
Ilie Gugeanu s-a născut cu două zile înainte de sărbătoarea Sfântului Ilie a anului 1914, în localitatea Podu-Iloaiei, județul Iași, părinții lui, Dumitru și Maria, hărăzindu-i numele măritului prooroc. Primii ani de viață ai pruncului au fost zbuciumați, căci lumea clocotea din pricina primei conflagrații mondiale. Tatăl său a fost luat în concentrare, iar el a rămas doar în grija mamei, care i-a sădit în inimă dragostea față de Dumnezeu. După absolvirea școlii elementare, tânărul se înscrie la Seminarul Teologic din Iași, dar timpurile erau potrivnice studiului, căci liniștea țării a fost tulburată din nou de glasul armelor. România intrase în cel de-al Doilea Război Mondial. În aceste condiții, Ilie Gugeanu, deși terminase al șaselea an de seminar, a întrerupt școala și a plecat pe front. După terminarea războiului a trebuit să facă față altor încercări: foamete, răpirea brumei de avere și a pământurilor odată cu colectivizarea anilor ’60. Visul de a deveni preot s-a spulberat, dar nu s-a îndepărtat de Biserică, a fost cantor, aducându-și astfel obolul la înfrumusețarea sfintelor slujbe prin vocea-i liniștită și caldă. S-a căsătorit și a avut un copil, dar dorul de a sluji total lui Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată. După ce unicul vlăstar și-a găsit rostul în viață, soția lui s-a călugărit la Mănăstirea Agapia, iar el s-a închinoviat la Schitul Sihla. Sub oblăduirea iscusitului duhovnic Paisie Olaru, a primit îngerescul chip, cu numele Iosif. De la preabunul său părinte a învățat ce sunt răbdarea, smerenia și ascultarea, dorindu-și cu ardoare un colțișor de rai.
În 1985, Cuviosul Paisie s-a reîntors la chilia sa din Sihăstria, iar ucenicul a dorit să-i fie aproape. Monahul Iosif a stat în Sihăstria până ce Dumnezeu a chemat la Sine pe ieroschimonahul Paisie, acest uriaș al spiritului românesc. Căutător de multă liniște, părintele Iosif a găsit în Schitul Vovidenia locul apusului său. Din anul 1991 până-n clipa mutării sale în locașurile cele nepieritoare, el s-a rugat și a așteptat întâlnirea cu Stăpânul vieții și al morții, aici, în Poiana liniștii. Așa l-am cunoscut pe călugărul Iosif. Un iubitor statornic al pravilei, al smeritei cugetări și al ascultării. Nelipsit de la sfintele slujbe, părintele Iosif se ruga retras într-un ungher al bisericii. Acolo îl observam cum rostogolea nodurile metaniei bătătorite de atâta corvoadă duhovnicească. Nu de puține ori vedeam pe obrazu-i brăzdat de vremi câte o lacrimă ca de cristal care se rostogolea cu repeziciune către barba căruntă, ascunzându-se de privirile iscoditoare pentru ca pocăința smeritului rugător să rămână o taină numai de Domnul știută. În clipele mai grele, alergam către chilia lui. Bătrânul îmi asculta ofurile și mă îmbărbăta: Tătucă, ca un rob al Domnului să fii, cu capul plecat să taci și să te rogi când ești ispitit. Deși nins de vreme, monahul Iosif făcea ascultare după putere, la pangar sau la trapeză. Îmi amintesc că odată egumenul l-a pus să ne și gătească, căci restul obștii trebuia să mergem la câmp. Deși avea peste 80 de ani, cu o dăruită însuflețire s-a apucat de treabă. Masa a fost peste așteptări. L-am întrebat: Părinte Iosif, cum ai făcut de au ieșit așa de gustoase bucatele? Încărunțitul bucătar, ostenit de roboteală, mi-a răspuns cu obișnuita glagore: Dragoste, tătucă!!!
De sărbătoarea Sfântului Dimitrie a anului 1996, părintele, după ce a postit și s-a spovedit, a primit cu nesfârșită bucurie Sfânta Euharistie. La prânz, trapezarul i-a dus la chilie să guste din bucate. A mulțumit cu lacrimi în ochi, cum făcea de obicei. Seara, fratele rânduit a bătut din nou la ușa călugărului cu aceeași pricină. Părintele a pregetat să răspundă și de aceea a intrat. Monahul Iosif deja își începuse călătoria către veșnicie. Mâncarea de la prânz era neatinsă. S-a hrănit cu merinde cerești și de aceea nu a mai avut nevoie de cele materiale.
Ceaslovul era deschis la rugăciuni de mulțumire după dumnezeiasca euharistie, iar alături pe pat, tătuca, cum adesea obișnuiam să-i spunem, adormit. Candela răspândind aceeași lumină lină a fost martoră la creștineasca despărțire de această lume, când Mântuitorul Hristos a trimis îngerul să cerceteze sufletul robului Său, Iosif monahul, și să-l ridice către cereștile locașuri.
Smerenia, înțelepciunea, dragostea lui pentru pravilă au rămas pentru noi paradigmatice trepte de urcuș duhovnicesc. Lipsa vreunei fotografii a monahului Iosif este compensată de chipul său luminos, care a prins contur în bronzul inimilor noastre dornice de revedere cu acest iscusit măsurător al timpului în boabe de metanie.
(Arhim. Mihail DANILIUC, Ziarul Lumina)
