Dragoste, bunătate, milă, îndelunga răbdare

1. Celui nu știe să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaște pe Dumnezeu, dar el nu este, nu știe nimic și nu va ști vreodată. Căci calea cunoștinței lui Dumnezeu este bunătatea. (Antonie cel Mare)
2. Omul bun și iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele cînd sînt de față; iar în dos nu-i bîrfește. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie. (Antonie cel Mare)
3. Nu trebuie să urîm pe cei ce au uitat de viețuirea cea bună și plăcută lui Dumnezeu și care nu recunosc dogmele drepte și iubite de Dumnezeu. Ci mai vîrtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în puterea de a deosebi lucrurile și orbi cu inima și cu înțelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neștiinței, și nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii și nechibzuiții de ei. (Antonie cel Mare)
4. Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decît a-l mustra pentru tot lucrul. (Marcu Ascetul)
5. Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decît a-l mustra pentru tot lucrul. (Marcu Ascetul)
6. Dovada iubirii nefățărite e iertarea nedreptăților. (Marcu Ascetul)
7. Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la timpul cuvenit îți vor veni înmulțite. (Marcu Ascetul)
8. Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră și a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvîntul Domnului. (Marcu Ascetul)
9. Definiția iubirii: sporirea prieteniei față de cei ce ne ocărăsc. (Diadoh al Foticeii)
10. Cînd începe cineva să simtă cu îmbelșugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească și pe aproapele întru simțirea duhului. Și aceasta este dragostea despre care grăiesc toate Sfintele Scripturi. Căci prietenia după trup se desface foarte ușor cînd se găsește o cît de mică pricină. Pentru că nu a fost legată cu simțirea Duhului. Dar în sufletul ce stă sub înrîurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întîmpla să se producă vreo supărare, totuși legătura dragostei nu se desface dintr-însul. Căci aprinzîndu-se pe sine însuși din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, îndată revine iarăși la starea cea bună și cu multă bucurie primește dragostea aproapelui, chiar dacă a fost ocărît sau păgubit mult de către acela pentru că acest suflet topește în dulceața lui Dumnezeu amărăciunea iscată de gîlceavă. (Diadoh al Foticeii)
11. Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunoștințe ne pricinuiește nu puțină întristare cînd, ocărîndu-l pe cineva dintr-o întărîtare oarecare, ni l-am făcut dușman. Fiindcă ea nu încetează de-a împunge conștiința noastră, pînă ce, prin multă rugare de iertare, nu aducem pe cel ocărît la cugetul de odinioară. Dar cea mai desăvîrșită înțelegere nu face foarte multă grijă și mustrare chiar cînd careva dintre oamenii lumii s-ar mînia pe noi pe nedreptul, pentru faptul că sîntem tot sminteală cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherită și de la contemplarea lui Dumnezeu și de la cuvîntarea despre El. Căci temeiul cunoștinței fiind dragostea, nu lasă cugetarea să se lărgească în zămislirea de contemplații dumnezeaești, pînă nu vom recîștiga mai întîi în dragoste și pe cel ce s-a mîniat în deșert pe noi. Iar dacă acela nu vrea să se întîmple aceasta, sau s-a depărtat de locul unde viețuim noi, se cuvine ca, așezîndu-i chipul feței lui în afecțiunea largă a sufletului, să plinim astfel în adîncul inimii legea dragostei. Căci cei ce vor să aibă cunoștința lui Dumnezeu trebuie să privească spiritul și fețele celor ce s-au mîniat fără temei, cu un cuget nemînios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastră nu numai că se va mișca fără greșeală spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înălța și spre dragostea Lui cu multă îndrăznire, ca una ce se zorește neîmpiedicată de la treapta a doua la cea dintîi. (Diadoh al Foticeii)