Dragobetele, întrecut de Sf. Valentin

Doi patroni ai iubirii sunt sărbătoriți, teoretic, în România, dar în timp ce Dragobete, fiul cel chipeș, iubăreț și năvalnic al Dochiei, a intrat într-un con de umbră, blândul Sfânt Valentin mobilizează an de an tot mai multe târguri de cadouri, petreceri și oferte speciale de călătorii.
Dragobetele, celebrat cândva cu mare pompă la 24 februarie, era zeul dragostei și al bunei dispoziții în zona noastră. I se mai spunea și Cap de Primăvară și era identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană și cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă. Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos care le face pe tinerele fete să-și piardă mințile – un fel de Zburător – metamorfozat apoi de Maica Domnului într-o floare. În lumea satului românesc, pe 24 februarie, semnalul era dat de păsările nemigratoare, care se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau și începeau să-și construiască cuiburile. Despre ”păsările” neînsoțite la Dragobete știa toată lumea că rămân singure și fără pui până în aceeași zi a anului viitor. După modelul zburătoarelor, fetele și băieții se întâlneau să sărbătorească Dragobetele, pentru a rămâne îndrăgostiți pe parcursul întregului an. Dacă timpul era favorabil, ei se adunau în cete și ieșeau la pădure. Din zăpada netopită în această zi fetele își făceau rezerve de apă, cu care se spălau la anumite sărbători din timpul anului.
În Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Transilvania circula și o zicală: „Dragobete sărută fetele”.
Steaua acestui flăcău a început să apună după jumătatea secolului al XX-lea. Într-un fel zeul a fost și el o victimă a comunizării țării. După decembrie 1989 el nu și-a mai găsit locul, satul românesc tradițional nu mai exista. De acest gol a profitat Sfântul Valentin, celebrat în lumea occidentală pe 14 februarie. Cine este acest sfânt, mană cerească pentru producătorii de inimioare de pluș și de bomboane de ciocolată?
Enciclopedia Catolică spune că au existat cel puțin trei sfinți pe nume Valentin, toți trei martiri. Unul era preot la Roma, altul episcop la Interamna (azi Terni), iar despre cel de-al treilea se știe doar că a fost în Africa unde a suferit, alături de alți martiri. Ceva mai multe informații sunt despre primii doi, care au fost uciși în a doua jumătate a secolului al III-lea, fiind îngropați pe Calea Flaminia, dar în locuri diferite. Din lucrările lui William de Malmesbury se știe că, la un moment dat, acestui loc, denumit azi Porta del Popolo, i se spunea Poarta lui Valentin. Același autor spune că numele ar fi fost preluat de la o bisericuță din apropiere cu hramul acestui sfânt. Nu se știe însă despre care dintre acești sfinți ar fi vorba, pentru că ei nu sunt menționați decât în documente relativ recente, cu importanță istorică foarte redusă.
Credințele populare și sărbătoarea asociată par a-și avea izvorul în Anglia și Franța Evului Mediu și sunt legate tot de împerecherea păsărilor. Iar oamenii și-au spus că e o bună ocazie pentru a scrie scrisori și a-și declara cu sinceritate sentimentele. Literaturile de secol XIV și XV din aceleași regiuni fac aluzii la aceste practici. Cele mai vechi texte sunt două balade ale poetului bilingv John Gower (1327 – 1408), scrise în franceză. Mai târziu, Dame Elizabeth Brews amintea într-o scrisoare că speră ca de Sfântul Valentin să-i găsească fiicei ei un soț, așa cum orice pasăre își găsește perechea.
O legendă vorbește despre un medic Valentin, trăitor în Roma antică, bun la suflet și cu mare pasiune pentru gastronomie. El amesteca medicamentele amare cu vin, lapte sau miere pentru a avea un gust mai bun pentru bolnavi. Religia era o parte integrantă a vieții medicului și, deși, creștinismul nu era prea popular în acele vremuri a devenit creștin și ținea predici. Într-o zi un paznic al închisorii împărătești din Roma a bătut la ușa lui Valentin, ținîndu-și fiica oarbă în brațe. Valentin știa că îi va fi greu să o vindece, însă i-a promis omului că va face totul posibilul. A examinat fetița, i-a dat o alifie pentru ochi și i-a rugat să se întoarcă pentru a vedea cum evoluează boala. Au trecut mai multe săptămâni, însă fetița nu s-a vindecat. Totuși nimeni nu și-a pierdut speranța. Într-o zi, câțiva soldați romani l-au arestat pe medic, distrugându-i leacurile și condamnându-l pentru credința lui. Când tatăl fetiței a aflat despre arestarea lui Valentin a dorit să intervină, însă nu a putut face nimic. Știind că va fi executat, Valentin a cerut un pergament, o pană de scris și cerneală și a scris câteva rânduri pentru fetița oarbă. Valentin a fost executat în 14 februarie. Iar când fetița a deschis biletul a descoperit o floare galbenă înăuntru și un mesaj care spunea „De la al tău Valentin.” Ochii ei s-au vindecat ca prin miracol. În 496 Papa Gelasius I. a desemnat ziua de 14 februarie ca fiind Ziua Sfântului Valentin. Sărbătoarea a dispărut din calendarul oficial în 1969.
O legendă paralelă spune că Împăratul Claudius al II-lea nu reușea să-și adune oastea pentru că bărbații refuzau să se înroleze. El a crezut că bărbații romani nu voiau să își părăsească soțiile și a interzis logodnele și nunțile în Roma. Un preot creștin, pe nume Valentin, făcea însă cununii în secret. Aflând, împăratul l-a închis, iar preotul a murit în captivitate în 14 februarie.