Dragobete – Cap de primăvară

Ziua de 24 februarie, când biserica ortodoxă prăznuiește Aflarea Capului Sf. Ioan, zi numită în calendarul popular „Cap de primăvară”, este și sărbătoarea lui Dragobete.
Dragobete, fiul Babei Dochia, și cumnatul lui Lăzărică
„Recursul la o realitate arhetipală, transistorică – scrie etnograful Mihai Camilar în lucrarea intitulată „Calendarul popular bucovinean: punte peste veacurile misterului existenței” (Editura Mușatinii, Suceava, 2012) – nu este un simplu gest de dezgropare a unor realități etnologice pitorești (pentru vremurile de azi) în scopul de a satisface curiozitatea exotică a unor spirite suprasaturate de urbanism, telenovelism sau manelism, ci un act de repunere în ființă a unor valori spirituale fundamentale din credința și mitologia populară românească, așa cum ar fi de exemplu sărbătoarea populară de la 24 februarie – Dragobete”.
Sărbătoarea lui Dragobete (personaj consemnat în calendarul străvechi ca fiind fiul unei zeități carpatice, Baba Dochia, și cumnat cu zeitatea vegetariană Lăzărică) este, în același calendar popular, consemnată ca Ziua Îndrăgostiților, zi în care odinioară tinerii „primeniți în straie de sărbătoare porneau cântând în grupuri de fete și băieți, străbătând luncile și pădurile în căutarea ghioceilor și a altor flori sau plante de sezon”.
„Flori de fragă / Din ziua lui Dragobete / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă…”
„În această zi – spune Mihai Camilar – fetele, în peregrinările lor prin natură, aveau grijă să strângă tămâioasă și viorele pe care le păstrau la icoane până la Sânziene, când le aruncau pe ape în speranța că se vor mărita”.
Etnograful bucovinean menționează faptul că „dacă întâmplător fragii erau înfloriți, florile erau culese de către fete care apoi se spălau cu roua de pe acestea pentru a fi plăcute, ocazie cu care se foloseau și de energia benefică a cuvântului: Flori de fragă / Din ziua lui Dragobete / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă…”.
Tot în acestă zi, fetele și femeile tinere „strângeau zăpada din a cărei apă rezultată prin topire își făceau rezervă cu care se spălau peste an pe față, pentru a avea ten frumos și să fie mereu iubite”.
„Strânsura lui Dragobete” și adunarea păsărilor în stoluri pentru momentul de împerechere
La sărbătoarea de Dragobete (care era și „un patron al bunei dispoziții”), tinerii se adunau pentru a petrece.
Dacă vremea era neprielnică, tinerii se strângeau la o casă „unde petreceau în voie până la lăsarea întunericului”.
Dacă sărbătoarea nu cădea în Postul Mare, în sat se organiza și o horă numită „Strânsura lui Dragobete”.
„Sărbătoarea – precizează Mihai Camilar – prilejuia și închegarea unor relații de cunoaștere reciprocă în vederea căsătoriilor, condițiile ce trebuiau îndeplinite pentru reușita momentului sărbătoresc oferind mai degrabă o atmosferă festivă, pitorească, dublată de puterea și farmecul ritualului săvârșit”.
Ziua de 24 februarie mai consemna și un alt aspect: zeul îndrăgostiților fiind și „un naș cosmic al păsărilor sălbatice”, le oferea acestora prilejul adunării în stoluri pentru momentul de împerechere.