Am început să vă povestesc din experiențele pe care le-am avut în încercarea mea de a-mi procura actele necesare obținerii vizei de studiu de la ambasada Portugaliei. Ca să înțelegeți, era vorba în principiu de un cazier și o adeverință medicală care trebuiau vizate de prefectură și tribunal, trebuiau autentificate la notar și traduse. Pare simplu, dar sistemul peste care am dat aproape m-a îngrozit și sincer să vă spun, mă întreb ce se întâmplă cu oamenii care au de-a face cu el în fiecare zi. Vă spuneam într-o scrisoare anterioară cum după multe peripeții și nervi, am ajuns cu actele la ultimele două hopuri: primăria și tribunalul. Ce nu v-am zis este o pățanie care s-a întâmplat la începutul săptămânii patimilor.
Tocmai veneam de la poliție de unde îmi ridicasem cazierul și de la medicul de familie de unde luasem adeverința. Am intrat în biroul unui traducător cu gândul să le dea hăinuță nouă de limbă străină. Am dat peste o doamnă, care, ascultându-mă, nu se oprea din zâmbit pe sub mustăți. Mă uitam la ea și mi se părea că sub masă a și început să-și frece mâinile și să-și zică: „Încă unul! Ne-am scos!”. Mi-am terminat poezia și am așteptat răspunsul, stând mai mult într-o poziție care m-a enervat tot timpul. Poziția pe care am mai simțit-o în dragul sistem de învățământ când ești scos la tablă și poți să zici orice că tot profesorul știe mai bine, are ac și de cojocul tău și te aranjează. Așa eram eu acolo, în fața traducătoarei. Ca un puiuț, gata să fie înșfăcat de membrii famigliei. Și a început. Trebuie să mergeți la Direcția Județeană de Sănătate Publică. Apoi la trezorerie. Apoi la prefectură. Apoi veniți la noi. Apoi la notar. Apoi mergeți la primărie pentru o taxă. Apoi la tribunal. Și gata.
E inutil să vă zic că zâmbetul nu dispăruse. Mi s-a zis că tot circuitul va lua o săptămână plină și că mă va costa în jur de un milion jumătate de act. Zâmbetul începea să aibă o tentă grotescă. Tonul doamnei traducător s-a transformat într-un miorlăit pervers. Mai ales când a adăugat un lucru care m-a uluit. Pentru trei milioane de act, ei rezolvau totul până a doua zi.
Mamă, tată, bunicule, domnule Primar, domnule „hă-hă” Președinte, am o întrebare. Și asta dincolo de indignarea pe care o simțeam, justificat, în fața doamnei miorlăitoare. CUM DRACU’ REUȘEAU SĂ FACĂ TOTUL ÎNTR-O JUMĂTATE DE ZI? Numai să faci drumul primărie-prefectură-trezorerie îți ia vreo oră. Ce mai pui programul de lucru? Cozile? Vă dați seama ce sistem uns aveau? Ce mecanism pus la punct, la minut, la secundă? Asta bineînțeles, la un preț dublu. O mică promoție.
I-am mulțumit pentru informații. Și fără să mai scot o vorbă, am ieșit pe ușă. Nenorociții!
Sper că nu v-am întristat,
Sunt bine și vă pup,
Ovidiu
Articole anterioare
Articol 1
Articol 2
Articol 3
