De vreo săptămână, o isterie generală a pus stăpânire pe „internauți”, isterie generată de niște gogoși publicate de unele ziare, conform cărora poliția va intra în casele celor care downloadează masiv de pe internet, le va confisca computerele și îi va amenda le greu, dacă cumva nu îi va băga chiar în beci. Articolul publicat sâmbătă de ziarul nostru i-a liniștit pe unii și i-a intrigat pe alții, care au spus că, prin materialul respectiv, comandat de nu știu cine, se urmărește să li se adoarmă vigilența. Parcă și văd un adolescent cu vigilența adormită, luat pe sus de o armată de mascați, care i-au spart ușa pentru a-l duce în fața judecătorilor, deoarece s-a uitat la un film copiat de pe net. Acest scenariu tâmp poate avea, însă, și un sâmbure de adevăr. De ce un astfel de scenariu este tâmpit? În primul rând, pentru că dacă downloadezi filme sau mp3 – uri de pe net și te uiți, sau le asculți, acasă, eventual cu familia, nimeni nu îți face nimic. Dacă veți citi Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe (modificată prin Legea 285/2004 și Ordonanța de Urgență 123/2005), o să vedeți că am dreptate. Această lege spune că săvârșește o infracțiune cel care pune la dispoziția publicului (prin orice metode, inclusiv Internet) opere sau produse pentru care nu a plătit drepturile de autor și celelalte taxe ce permit comercializarea. Deci, puteți copia liniștiți filme sau mp3 de pe net, că nu pățiți nimic. Dar, atenție, sunteți sub incidența legii dacă multiplicați aceste copii și le distribuiți, chiar fără obținerea unui avantaj material, adică moca (conform Art. 139^6, din legea menționată). Cam așa stă treaba cu filmele de pe net și cu mp3 – urile. Chiar și ziarul local care a lansat această gogoașă cu percheziții în orice condiții publică ieri un material pentru a drege busuiocul, în care spune că „ordinele venite de la București sînt clare și încet-încet cei care pun la dispoziția altor utilizatori filme, programe sau jocuri fără licență vor fi tot mai puțini și tot mai hăituiți”.
Cu totul altfel se prezintă lucrurile în cazul programelor de calculator sau al jocurilor. Și aici cred că este marea problemă pentru „internauți”. Legea menționată spune, la Art. 139^9, următoarele: „Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 4 ani sau cu amendă de la 10.000 lei (RON) la 40.000 lei (RON) reproducerea neautorizată pe sisteme de calcul a programelor pentru calculator în oricare dintre următoarele modalități: instalare, stocare, rulare sau executare, afișare ori transmitere în rețea internă”. Deci, dacă ai un program instalat pe calculator pentru care nu ai licență, este infracțiune, chiar dacă l-ai luat de pe net. Este infracțiune chiar și dacă ai pe hard un astfel de program, pe care nu îl folosești. Prevederi dure? Da, extrem de dure chiar, dar, zic eu, firești. În primul rând, această lege nu este deloc nouă, iar ultima modificare a fost făcută la 1 septembrie 2005. Că se începe acum să se aplice legea la sânge este, bineînțeles, legat de cerințele integrării în UE. Sunt firești aceste prevederi, așa cum spuneam, chiar dacă ele, sau aplicarea lor, îi afectează, probabil, pe toți românii care dețin un computer. Pentru că (poate greșesc, dar asta e), nu cred că, la ora actuală, există în țara asta vreun român care să nu aibă pe computer un program sau un joc piratat. Nu neapărat de el. E dureros pentru noi, pentru buzunarele noastre, dar trebuie să acceptăm și acest lucru. Pentru crearea unui program, sau a unui joc, se consumă sute sau chiar mii de ore de muncă. Nu sînt mulți care pot face o astfel de muncă. Presupune o mulțime de cunoștințe, pe lângă talentul și inspirația absolut obligatorii. Firesc este ca toți cei care folosesc produsul acestei munci să plătească. Pentru nivelul nostru de trai este ceva aberant, ținând cont de costurile unor astfel de programe sau chiar al jocurilor. Dar e firesc și normal să fie așa. Puneți-vă în locul celui care creează astfel de programe și poate o să înțelegeți.
Ne pretindem civilizați, vrem să facem parte dintr-o lume civilizată, dar trebuie să acceptăm atunci niște reguli și să suportăm niște costuri. Mari, drastice poate, dar de bun simț.
