Dovada vie

Fotbalistul român Dan Petrescu a fost unul din fundaşii de mare clasă la nivel mondial, prestaţiile sale la echipele de club pentru care a jucat culminând cu cele 5 sezoane în care a evoluat pentru Chelsea, unde era realmente o plăcere şi o bucurie să îl vezi jucând. Mai mult, la echipa naţională a avut numeroase apariţii memorabile, de neuitat fiind golul înscris la Campionatul Mondial din SUA, din 1994, chiar împotriva gazdelor, prin care România a câştigat grupa sa. În total, ca fotbalist, Dan Petrescu a petrecut o perioadă de 11 ani în străinătate: 3 în Italia şi 8 în Anglia (dintre care 5 la Chelsea, ceea ce e un record), lucru destul de rar pentru fotbaliştii romani, pe care îi vedem frecvent repatriaţi după câte o aventură nefericită în străinătate, de unde despre mai toţi aflăm că „nu s-au putut adapta”. La revenirea acasă, Dan Petrescu a devenit antrenor, în primii ani de carieră reuşind o calificare în Cupa UEFA cu nou promovata în prima ligă Unirea Urziceni, cu care în anul următor avea să câştige campionatul şi să joace şi în grupele Champions’ League. Avea, aşadar, tot ce trebuie pentru o carieră de mare anvergură şi ca antrenor. Oricât am încercat, nu am aflat unde s-a rupt traiectoria şi unde a început involuţia. Ştiu doar că Dan Petrescu de azi este o caricatură a starului de pe vremuri, un ranchiunos fără limite, un frustrat în toate direcţiile, pentru care nu există vreo recunoaştere a propriei neputințe, pentru care vinovaţi sunt arbitrii, spectatorii, jucătorii, numai el nu. Niciodată. Mereu „rezultatul e mincinos”, arbitrii „decid câștigătoarea”, îi vânează pe ai lui, dau penalti numai adversarului, nu văd faulturile ălorlalţi, iar pe ai lui îi elimină mereu degeaba. Îţi vine să-l trimiţi la doctor din minut în minut, însă dincolo de problemele psihice, la el e evident că în cei 8 ani petrecuţi în ţara politeţii şi eleganţei supreme, Anglia, nu a priceput absolut nimic. E dovada vie ca dintr-un mârlănoi nativ nu poţi face un gentleman.