Dovada celor 7 tineri din Efes

Sărbătoriți de Biserica Ortodoxă la 22 octombrie, dar și la 4 august, sfinții șapte tineri din Efes, cunoscuți și sub numele de „cei șapte adormiți“, scot în evidență, prin viața lor, modul în care Dumnezeu lucrează prin sfinții Săi pentru unitatea Bisericii. Într-o perioadă în care învățătura despre înviere era atacată de eretici, Dumnezeu îi adoarme, iar apoi îi înviază pe cei șapte tineri, cu scopul de a întări credința oamenilor în înviere. Preluată de mai multe popoare și religii necreștine, în multiple variante, viața celor șapte tineri trece din istorie în legendă, pentru ca mai apoi să devină o temă predilectă a artiștilor din epoca Medievală.
Cei șapte tineri mucenici pe care Biserica Ortodoxă îi prăznuiește astăzi, Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian si Antonin, au trăit la jumătatea secolului al III-lea, în cetatea Efes (în zilele noastre – regiunea Seljuk, din partea vestică a Turciei). Cu toții făceau parte din familii bune, tatăl unuia dintre ei, Maximilian, fiind chiar prefectul cetății. Împreună slujeau în armata imperiului Roman, dar mai presus de toate, slujeau veșnicului Împărat Hristos.
În perioada respectivă, Imperiul Roman, în a cărui stăpânire se afla Efesul, era condus de către Traianus Decius (249-251). Văzând în creștinism un element dizolvant pentru unitatea imperiului, acesta declanșează o persecuție generală, decretată prin lege de stat. În anul 249, dă un edict de persecuție, prin care se cerea tuturor celor bănuiți de creștinism să se prezinte în fața unei comisii de stat pentru a săvârși acte de adeziune la păgânism. Pe lângă suferințele îndurate de creștini, edictul a provocat și numeroase apostazii din partea credincioșilor.
„Noi avem pe Unul Dumnezeu, Aceluia Îi aducem jertfă de mărturisire“
La puțin timp după semnarea acestui edict, Decius sosește din Cartagina în Efes, pentru a-și pune în aplicare și aici planul său de persecutare a creștinilor. Ajuns aici, va pune în mijlocul cetății mai mulți idoli și, împreună cu oamenii cei mai de seamă, se va închina idolilor, cerând și creștinilor să o facă. Din informațiile surselor siriene, primite prin filiera lui Grigorie de Tours și Simeon Metafrastul, ni se amintește că „se uda pământul cu sângele dobitoacelor înjunghiate, iar fumul și duhoarea celor jertfite umpleau văzduhul, săvârșindu-se de tot poporul necredincios praznicul păgânilor cel urât de Dumnezeu“.
La aflarea acestei dorințe a împăratului, cei șapte tineri nu au dorit să se închine idolilor, rugându-se lui Hristos pentru a opri aceste gânduri ale împăratului și pentru întărirea lor în aceste persecuții. Trădați de către unul dintre locuitorii Efesului, cei șapte tineri sunt aduși în fața împăratului, unde își mărturisesc credința, spunând: „Noi avem pe Unul Dumnezeu, Împăratul Cel ce viețuiește în ceruri, de a Cărui slavă este plin cerul și pământul. Aceluia Îi aducem jertfă de mărturisire și rugăciunile noastre în tot ceasul“. La auzul acestor cuvinte, împăratul le dă răgaz câteva zile pentru a-și schimba opiniile și a aduce jertfe zeităților păgâne.
„Minunata adormire“
Scăpați pentru un moment de furia împăratului, cei șapte tineri s-au reîntors la slujirea lor creștină, ajutându-i pe cei neputincioși și făcând milostenie către săraci. Mai apoi, s-au hotărât să meargă în peștera unui munte din apropiere, Muntele Ohlon sau Coelian (azi muntele Pion), unde să se roage împreună lui Hristos „ca să ne întărească pe noi întru mărturisirea preasfântului Său nume, ca astfel să putem să stăm fără temere înaintea tiranului“.
În acest loc, cei șapte tineri aduceau cântări lui Dumnezeu, rugându-se atât pentru întărirea lor, dar și pentru ceilalți creștini ce sufereau chinurile sau pentru cei care se pocăiau pentru faptul de a fi jertfit idolilor. La anumite zile, trimiteau pe Iamvlih pentru a cumpăra mâncare și pentru a le aduce vești din cetate. Într-una dintre zile, pe când cumpăra cele de trebuință, Iamvlih a auzit că împăratul se întorsese în Efes și dorea să afle știri despre cei șapte tineri care nu doreau să se închine zeilor. Întorcându-se din oraș, Iamvlih le-a povestit toate cele ce auzise și cu toții au început să se roage lui Hristos pentru a-i îmbărbăta, punându-și viețile în mâinile Lui.
După ce au mâncat, cei șapte au mers să se culce, așteptând să vadă ce va rândui Dumnezeu pentru ei. Sursele siriene ale vieților celor șapte sfinți spun că, din acel moment, ei au dormit, prin voia lui Dumnezeu, 200 de ani. Sfântul Simeon Metafrastul descrie acest moment în următorii termeni: „Iar milostivul și iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale și Se îngrijeste de robii Săi, a poruncit acestor șapte tineri să adoarmă cu oarecare străină și minunată adormire, ca Cel ce voia să facă prin ei, în vremea viitoare, o minune preaslăvită și să încredințeze pe cei care se îndoiau de învierea morților“.
În acest timp, Decius aflase că cei șapte sunt în peștera din Muntele Ohlonului, astfel că a dat poruncă slujitorilor ca intrarea în peșteră să fie zidită, pentru ca sfinții să moară de foame și sete. Pentru ca faptele lor să fie ținute minte de cei ce vor urma, doi creștini, Teodor și Rufin, au scris pe două table de plumb viața lor și le-au pus lângă pietrele ce astupau peștera.
La cumpărături, după 184 de ani
Anii au trecut și, odată cu Constantin cel Mare (306-337), creștinii nu au mai fost prigoniți, creștinismul devenind cu timpul religia oficială a Imperiului Roman. Sursele folosite de cei doi sfinți (Grigorie de Tours, iar mai târziu, prin secolul al X-lea, Simeon Metafrastul) amintesc că cei șapte tineri au fost înviați în chip miraculos de Dumnezeu, după o perioadă de 184 de ani (după cele mai multe calcule).
Dumnezeu i-a trezit pe aceștia în vremea împăratului Teodosie al II-lea (401-450), când învățătura ereticilor manihei producea tulburare în popor. Aceștia contestatau învierea din morți, spunând că oamenii nu vor mai învia, ci vor muri pentru totdeauna. Așa că, Dumnezeu înviază pe cei șapte sfinți. Tot atunci, un anume Adolie, care era stăpânul Muntelui Ohlonului, va folosi pietrele cu care fusese zidită gura peșterii, găsindu-i aici pe cei șapte care credeau că au dormit doar o noapte.
După ce se trezesc, cei șapte îl vor trimite pe Iamvlih pentru a lua mâncare și pentru a mai aduce vești. Foarte uimit de schimbările pe care le vedea în oraș, dar mai ales de bisericile și crucile mari care stăteau la vedere, Iamvlih socotește că este într-un alt oraș, și nu în Efes. Negustorii sunt mirați să vadă o monedă de argint atât de veche, cu chipul împăratului Decius pe ea, așa încât îl duc pe Iamvlih în fața proconsului și a episcopului, sub motivul că a găsit o comoară de demult. Realizând din convorbirea cu episcopul Ștefan, cel care oblăduia cetatea Efesului în acea vreme, că nu mai trăiește sub domnia lui Decius, Iamvlih îi conduce pe toți cei de față la peșteră.
Au mai trăit 7 zile
Ajuns la peșteră, episcopul va găsi tăblițele cu viața lor și va da laudă lui Dumnezeu pentru că în acest fel le-a fost luminată mintea și le-a fost arătat adevărul despre învierea morților. Chemat de către episcop, împăratul Teodosie a venit și el la peșteră, s-a închinat sfinților și I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru ceea ce le-a descoperit. După cuvintele lui Nichifor Calist, cei șapte tineri au mai trăit încă șapte zile, iar apoi au adormit întru Domnul în anul 434, fiind înmormântați cu mare cinste de către întregul popor.
Istorie și legendă
În urma unor săpături arheologice efectuate în anii 1927-1928, a fost scoasă la iveală o catacombă creștină, datând din secolele V-VI, lângă muntele Ohlon (astăzi Muntele Pion, Panayirdag), construită pe peștera celor șapte sfinți, după cum pot arăta inscripțiile aflate aici. Mai devreme de acest moment, în perioada cruciadelor, oase considerate ca aparținând celor șapte au fost transportate la Marseille, fiind până în ziua de astăzi cinstite în Biserica „Saint Victoire“. Deși informațiile despre viața celor șapte tineri sunt puse în circulație în Occident odată cu Sfântul Grigorie de Tours (538-594, „De gloria martyrum“), povestea despre aceștia are o origine mai veche, dar și mai multe variante. Pe lângă sorgintea ei siriană, apar și foarte multe voci care susțin că viața acestor sfinți ar fi o legendă indiano-budistă, împrumutată de creștini. Odată înconjurată cu un aer de legendă, istoria celor șapte tineri va fi amintită și de Mahomed în Coran (sura 18, versetele 9-26, musulmanii socotindu-i și ei sfinți), iar în Evul Mediu va fi subiectul preferat al tuturor artiștilor.
(Ziarul Lumina)