„Douăsprezece scaune”, capodopera lui Ilf și Petrov (II)

„Statistica știe tot”, statisticii nimic nu-i scapă, ea „știe câtă votcă bea un cetățean și aproximativ gustările pe care le-a ingurgitat”. Statistica așază totul pe rânduri și coloane, „de statistică nu te poți ascunde nicăieri”, dar în cazul scaunelor, statistica ridică mâinile a neputință. Câte scaune or fi în Uniunea Sovietică? Dumnezeu știe: douăzeci de milioane, ori și mai mult? „Și în acest ocean de scaune de nuc, stejar, frasin, palisandru, mahon și mesteacăn de Carelia, eroii romanului nostru trebuiau să găsească scaunul de nuc cu picioare curbate, care ascunde, în pântecele său tapisat, comorile doamnei Petuhova”.
Găsirea scaunelor, jumulirea lor și dezvelirea comorii ascunse în măruntaiele unuia dintre ele devin o chestiune de timp. Ostap o ia metodic: mai întâi, găbjește ordinele de repartiție a mobilei confiscate din fosta casă a boierului Ippolit, apoi dă-i bătăi pe urmele ei. E-un fel de safari, căci scaunele, invidioase pe mobilitatea antilopelor gnu, o clipă locului nu stau, mâncând pământul prin savana sovietică, pe cele patruzeci și opt de picioare ale lor. Pentru a pune mâna pe vânatul lor furniruit, partenerii nu precupețesc nici un sacrificiu. Un scaun a ajuns la văduva Grițațueva? Păi, pentru a intra în dulcea lui posesie și a-i scotoci interiorul, Ostap îmbracă fără preget costumul de mire, lecuind-o temporar de singurătate pe proprietară.
Scaunele aleargă continuu: zece dintre ele ajung la muzeul mobilei din Moscova, de unde, în urma licitației, sunt împrăștiate pe la cetățeni și instituții. Ostap și Ippolit le simt în nări urmele, hărțuindu-le prin hățișurile capitalei. Dau mită, când este cazul, le fură, când n-au încotro… Un scăunel e la o soțioară snoabă, certată episodic cu soțul? Păi, ce ocazie minunată pentru un gentleman ca Ostap de a-i reda încrederea în sine prin câteva galanterii și-n final, pentru a obține scaunul, de a-i propune la troc o feerică strecurătoare, ultima tendință în moda servirii ceaiului? Au ajuns patru scaune la teatrul „Columb”, care o zbughește în turneu cu piesa „Căsătoria”? Păi, cei doi asociați n-au decât să le adulmece pașii, pentru a interpreta, la rândul lor, ultimul act al comediei „Comoara soacrei mele”, cu Ippolit în rolul ginerelui și cu Ostap Bender în propriul său rol.
Rând pe rând, scaunele încap în mâinile lor înfrigurate, unde sunt sfâșiate și devorate. Dar comoara nu se predă! Resemnarea îi trimite lui Ippolit scrisorile de acreditare. De supărare, îi iese pe obraz „un buboi vulcanic. Parcă se colectaseră în el toate suferințele, toate eșecurile, tot calvarul goanei după briliante.” Dar nu-i nimic, cetățene, își încurajează Ostap coechipierul, „ședința continuă”!
Când este depistat și ultimul scaun din blestemata duzină, asociații simt că întâlnirea cu norocul se apropie de finiș. Se pun la patru ace, fiindcă nu te poți prezenta oricum în fața unei comori. A sosit marea clipă: ceasul al doisprezecelea, coincizând cu scaunul al doisprezecelea. Al doisprezecelea scaun, aportor cert al bunăstării, e la clubul feroviarilor, inaugurat de curând!
Ippolit, în momentul în care găsește scaunul, dar fără comoară în el, are ceva din expresia de învins a lui Lefter Popescu, personajul lui Caragiale din „Două loturi”. I se explică frumos că în scaun au fost găsite, nu demult, briliante, dar cu „ele s-a clădit clubul feroviarilor”, modernizat și dichisit cu „calorifer, sală de șah, bufet, teatru…”
Ultimele pagini aduc și singurul moment neinspirat al cărții. Pentru că banii strică orice sentiment frumos, Ippolit îl înjunghie pe mentorul său în ale vieții, Ostap. Nu-i cazul să suferim prea mult. Căindu-se pe urma crimei săvârșite, autorii îl vor învia pe „marele maestru al combinațiilor” în romanul următor, „Vițelul de aur”, unde Ostap apare cu o cicatrice foarte sexy, în locul înjunghierii.