„Douăsprezece scaune”, capodopera lui Ilf și Petrov (I)

Mai există bucurii pe-o vreme ca asta, când totul în jur se prăbușește? Da, lectura, de pildă. Fiindcă am vorbit de curând despre „America fără etaje”, de Ilf și Petrov, inima mi-a dat ghes să reiau „Douăsprezece scaune”, capodopera acestor două ființe, contopite miraculos într-una singură. Căci la catedra universală de civilizația râsului, profesorii titulari Ilf și Petrov își predau cursul cu aceeași modestie, care la oamenii mari ține loc de parafă și de măduvă a spinării.
Imprevizibile mai sunt și comorile astea; își găsesc cele mai năstrușnice locuri pentru a se ascunde! Dar poate că în asta șade șarmul comorilor, care se vor pețite cu osârdie, pentru a fi câștigate.
Ippolit Vorobianinov, funcționar la starea civilă, e cel mai anost bugetar din lume. Cerul vieții îi e acoperit cu un plumburiu lipsit de speranță, căci ziulica întreagă înregistrează, cu o pană soioasă, nașterile și reversul lor, decesele. Uneori, ca variație pentru un văduv ca el, mai pică și câte o căsătorie, dar cum acasă nu-l așteaptă decât o soacră de-un acru aprins, insuportabil pentru simțurile unui om normal, putem conchide că existența lui Ippolit nu diferă prea mult de decesele pe care le înregistrează în catastif. Viața lui e un deces cu pas lent, și doar hemoroizii îi mai semnalizează că e viu.
Situația n-a fost totdeauna așa. Până la marea revoluție bolșevică din octombrie, Ippolit s-a răsfățat cu toate finețurile rezervate unui vechi boier. Damele frumoase bâzâiau în jurul lui, gata să-i dăruiasă mierea, Parisul era Paris, iar pe piept decorațiile îi poposeau, aidoma unor fluturi cu aripile grele de polen.
Clipa când soacra sa – bătrâna Petuhova – găsește de cuviință să semnalizeze spre lumea cealaltă îl ia pe nepusă masă: altă belea, oftează sărmanul, de-acum încolo va fi nevoit să-și facă singur menajul! Dar soacra sa e totuși soacră de clasă, știind să răposeze la cei mai înalți parametri: înainte de ultima-i suflare, îi face o mărturisire de milioane: „Ippolit, mai ții minte garnitura noastră din salon?”
Poftim vorbă! Ginerică o știe pe de rost fiindcă, odată cu mobila, noul regim i-a fost confiscat și dulcele-i trai. „O țin minte… O sofa, douăsprezece scaune și o măsuță rotundă cu șase picioare. Mobilă minunată, lucrată de Gambs…” Muribunda își dozează cu elocință pauzele de efect. „Într-unul din scaune mi-am ascuns briliantele.”
Briliantele? Obrajii lui Ippolit trec de la gălbejeala de conțopist la bujoriul de altădată. B-R-I-L-I-A-N-T-E: fiecare literă îi sculptează gândurile în bronz. Fastul vieții de odinioară îi îmbie imaginația, zăcută în hibernare. În minte, îi răsună „coruri de țigani”, iar în fața ochilor îi flutură „ba niște indispensabili portocalii, grozav de scumpi, ba un valet devotat, ba o eventuală călătorie la Cannes”. Încheieturile lui Ippolit își topesc grăsimile sedentarismului, atrase de „muza călătoriilor îndepărtate”. A doua zi după înhumarea soacrei – trecută în sarcina firmei de pompe funebre „Poftiți, vă rog!” – Ippolit uzează de dreptul său legal la concediu, pentru a o porni vitejește la drum, pe urma celor douăsprezece scaune. Într-unul din ele, comoara își face pasiențe, așteptându-și ursitul. Pe el.
Să cauți douăsprezece scaune, într-o țară atât de întinsă cum e conglomeratul sovietic, la nouă ani de la marea revoluție bolșevică, nu-i cea mai lesnicioasă treabă, mai ales pentru o persoană predispusă la puhăvie, cum este birocratul Ippolit. Norocul lui stă în întâlnirea cu tânărul și vivacele Ostap Bender, cu care perfectează un duet de explorare și exploatare a giuvaerelor.
E greu de găsit, în toată literatura universală, o pușlama mai simpatică și mai cu simț artistic ca Ostap Bender. Când Ippolit îi descrie, cu simț plastic de fost proprietar, fiecare giuvaer din tezaur, sufletul lui Ostap murmură ca o balalaică. Știe la ce se înhamă, dar pe el, ca pe oricare alt slujitor al muzelor, mai mult decât destinația, îl atrage drumul până la ea. De cum apare Ostap, autoproclamat „mare maestru al combinațiilor”, lucrurile intră pe un făgaș normal. Pentru fiecare încurcătură, el ticluiește cel puțin o cale de ieșire.