O postată lucrată, trei lăsate în paragină: peisaj obișnuit în câmpia moldavă. „Săgeata albastră” ridică trâmbe de praf și nori de frunze roșietice trăncănind prin fost gări ajunse biete halte și traversând sate sărace, spuzite de eflorescența antenelor parabolice înșurubate în chirpiciul străbun. Rămân în urmă grămezi de pepeni dungați ca godacii de mistreț, plopi aproape desfrunziți și mormane de gunoaie în care scormonesc câini de pripas. Nu-i aglomerație; se apropie seara, călătorii picotesc, trenul își vede de drum fără cine știe ce grabă – nu dau turcii! Iată însă că vocea care anunță în difuzoare apropierea cutărei opriri sună mai puțin impersonal ca de obicei, marcată evident de îngrijorare: „Dacă există vreun medic în tren, îl rugăm să vină la vagonul 3. Atențiune! Dacă este vreun medic…” Lumea devine atentă, ciulește urechile și caută din priviri pricina alarmei – doar ne aflăm chiar în vagonul 3.
Undeva, în celălalt capăt, conductorul se agită în preajma ultimei banchete; spătarul înalt nu îngăduie la vedere decât o pereche de pantofi de damă colbăiți, semn că posesoarea zace întinsă la orizontală. Dacă nu cădeam la Medicină, în 1956, cu 1 în teză la română, acum mi-aș fi oferit serviciile. Încerc, totuși, să dau o mână de ajutor. Bolnava, de încadrat în vârsta a IV-a, de-ar exista și un astfel de capitol al apusului trecerii noastre prin astă lume, ține ochii închiși și buzele strânse. Este, desigur, leșinată.
Nu apare nici un medic, în schimb se adună mai toată suflarea femeiască din vagon: stropiți-o cu apă… luați-i pulsul… puneți-i ceva sub cap… deschideți fereastra… descheiați-o la gât… De atins, n-o atinge nimeni: dacă-i ceva contagios? O doamnă elegantă, cu pălăriuță mov, se răstește la conductor: „Opriți, dom’le, trenul, nu vedeți că moare?” Primește un răspuns de bun simț: „Și dacă oprim, ce se rezolvă?” „O fi vreun doctor prin satele astea.” „Până-l găsim, ajungem la Tecuci. Am chemat Salvarea în gară.” Doamna cu pălărie cutează gestul văzut în filmele de pe canalul „Crime” și-și apasă degetul pe carotide leșinatei. Constată: „Puls are. S-o stropim cu apă.” Apare o sticlă de apă plată. Ceferistul șovăie și, până la urmă, se hotărăște: mai întâi doar picură, apoi stropește generos fruntea răspudrată a leșinatei. Moment în care își face loc prin mulțime un bătrânel uscat, înalt, cu ochelari fund de sifon. Scoate batista și-ncepe să șteargă, cu pudră cu tot, fața femeii inerte. „Păi, ce faci, dom’le?” „Lăsați. E nevastă-mea.” „Și unde ai fost până acum?” „Aici, unde să fiu?” „Și n-ai văzut că…”
– Ce să văd? Așa face mereu.
Între timp, leșinata s-a ridicat de-a binelea în capul oaselor. Deschide gura pungă și scoate un soi de șuierat:
– Șșștefane, piei din fața mea!
Soțul, jenat, către conductor: „Iar bagă lumea în boale! Voia să-i cumpăr harbuz. Cine mănâncă harbuz în tren? I-am spus că-i iau când ajungem la băi, la Sărata, da’ ea nu, că niciodată nu țin seama de… De-o viață, cum ne ciondănim, cum leșină.!”
„Săgeata” clămpănește la macazuri – intrăm în Tecuci. Se vede, lângă clădirea gării, mașina albă a Salvării.
– Doamnă, a venit Salvarea.
– Ce Salvare? De ăsta salvați-mă! – și arată cu degetul uscat către consortul stingherit și rușinat.
Intră paramedicii: „Unde-i accidentata?”
– Nicăieri – oftează conductorul.
Bătrânul își ajută consoarta să se ridice de pe banchetă. Se alege cu un reproș:
– Poate-mi rupi mâna!
Două jucării stricate.
