Două gâște!

În portul Hersonisos din insula Creta, la plimbarea de seară pe faleză, descopăr… două gâște: un gânsac ocrotitor și supusa lui consoartă. Stațiunea geme de turiști din toată lumea, aici e porțiunea de promenadă cea mai mofturoasă, plină de magazinașe și magazine, taverne, saloane de masaj, puncte de plecare în excursii terestre și marine, aici e raiul plimbăreților ce-și etalează nurii în ținute de seară. Ce să caute două gâște în vălmășagul policrom din inima stațiunii? De încurcat, nu încurcă pe nimeni, fiindcă stau ca sentinelele-n post lângă o tufă mediteraneană cu umbră puțină din fața postului de poliție portuară. Nu se mișcă decât atunci când, rar, își arcuiesc gâturile pentru a sorbi vreo picătură din apa mâloasă rămasă pe fundul unei tăvițe din plastic, făr-de rezultat: nu mai au cum prinde-n cioc strop de apă, soarele a uscat și pârjolit totul, dar o fac cu rutina gestului și cu nădejdea că, cine știe… Sunt 34 de grade la umbră, aripatele rabdă nemișcate, ai senzația că-s în misiune! Dau fuga două străzi mai jos și cumpăr o sticlă de apă plată. Când încep să torn, gestul este salutat cu gâgâieli entuziaste. Se reped, beau, gâgâie, beau. Le-am fericit! După ce-mi fumez pipa de seară, o iau către hotel. Când mă uit în urmă, surpriză: gâștele după mine! Asta-i bună, sper că nu m-au ales de tutore, culmea ar fi să mă-ntorc la hotelul de patru stele urmat de două gâște! Grăbesc pasul și, când întorc capul, constat că, între timp, cotiseră la dreapta, pe o cărăruie pietroasă ce pare a nu duce nicăieri – înseamnă că au, pe undeva, un domiciliu, nu-s chiar de capul lor…
A doua zi, trec special prin fața poliției portuare: amândouă gâștele se află în același loc, la datorie, de parcă ar fi mascotele autorităților portului. Nu mai au tăvița cu apă; probabil, i-a tras un șut vreun turist vesel și prea expansiv. Găsesc un pahar de plastic, cumpăr apă minerală și torn. Același cunoscut gâgâit de întâmpinare, numai că, grăbindu-mă, am cumpărat apă carbogazoasă: bulele sperie și gâștele renunță, protestând ofuscate. După care își reiau postura de dorobanț la podul de la Cernavodă. Ca să le fiu, totuși, cumva de folos, aduc pop-corn (2 euro cornetul!) și sunt din nou refuzat – probabil, nu prea știu ce-i aia… A treia, a patra zi, trec din nou pe acolo tot mai curios. Amândouă prezente! Încerc să-l descos pe vânzătorul de bilete la stația mini-carului, poate știe care-i povestea și rostul ciudatelor personaje. Aflu doar că amândouă vin pe la ora 9 și pleacă seara, după 17. De ce și pentru ce, nu știe. Măi, să fie! Iată că iese un gradat de la postul de poliție. Am șanse: o rupe binișor pe franțuzește. Este aici doar din luna mai, le vede în fiecare zi, nu știe ce hram poartă. Se zice, dar militarul nu-i sigur, că, în anii trecuți, un fotograf ambulant le folosea ca mascote, să atragă clienții. Cică fotograful a murit încă în sezonul trecut, iar gâștele au rămas punctuale și vin zilnic la ratata întâlnire. Poate-i așa, poate vin doar să admire zborul razant al pescărușilor din port – și gânsacul, și gâsca au penele aripilor retezate la jumătate cu foarfecele. N-or să zboare niciodată. Au, cum se vede, un stăpân, dar prieten pare a le fi rămas doar răposatul fotograf ambulant. Ce ciudățenii!
PS
După ce vreme de trei zile am tot conversat gimnastic cu camerista ce știe engleză cât știu și eu, s-a întâmplat să drăcui când m-a stropit apa dușului… și aud ce mă așteptam mai puțin: „Doar n-oți fi român!” Mică-i lumea! Femeia e din Câmpulung (de fapt, din Deia), o cheamă Artemisia Mărcuș (aici, desigur, va deveni Markus, tot așa cum bunicu-meu Haralambie Iacoban din Comănești, căruia i-am găsit în 2002 mormântul la Montreal, are scris pe crucea din Canada numele „Harry Jakob”.) Artemisia a intrat ilegal în Grecia în 1996, trecând fraudulos, pe jos, granița din Macedonia. Acum are drept de muncă, drept de rezidență, și mă roagă să duc în țară salutări din insula Creta pentru sora ei din Suceava, Iuliana, pentru altă soră, Lucia, de la cabana „Pietrele arse”, pentru fosta prietenă ce lucrează (o mai fi acolo?) la Pensiunea „Lucreția”, pentru… și pentru… Aici nu prea are cu cine vorbi românește, dar altfel e mulțumită: o văd împingând conștiincios, de dimineața până seara, căruciorul încărcat-vârf cu cearceafuri și prosoape, spre a gospodări cele 28 de camere care-i revin la Hotelul „Manus Maria”. Am întrebat-o de ce a plecat din țară. Răspunsul merită memorat:
– D’apoi, dă…