Două curse nebune

Nu-mi amintesc dacă în anii trecuți s-a mai întâmplat ca o cursă de Formula 1 să fie programată în aceeași zi cu Indy 500. Parcă nu. Oricum, lucrul nu are importanță decât în măsura în care ar deveni obișnuință, astfel încât, dacă ne țin nervii și inima, am putea trăi din nou ceea ce ne-a fost dat să trăim alaltăieri. A fost mai întâi splendoarea aia de la Monte Carlo, unde te uiți chiar dacă n-ai vreo treabă cu sportul în general, ori cu Formula 1 în special, fiindcă mai vezi un yacht din alea ale lui Abramovici, vreun rocker printre spectatori ori vreo mare actriță într-un balcon, și dincolo de orice discuție, o cursă mai degrabă la noroc decât pe știință, întrucât dacă ți-ai propus să nu te lași depășit, atunci poți s-o ții așa săptămâni la rând, nu doar 100 de minute, cât durează cursa, fiindcă depășirile sunt sinonime cu accidentul, așa cum s-a întâmplat alaltăieri, când Button a încercat una de l-a pus pe ălalalt pe gard, ba și pe latura dreaptă a monopostului. Tocmai de aceea, faptul că Hamilton a plecat de pe 13 și a încheiat pe 7 spune totul despre cel mai bun pilot din Formula 1. N-a depășit el chiar 6, că vreo 2-3 s-au bușit, dar vreo 3 tot a depășit… Fanii celorlalți să stea liniștiți, că titlul pleacă la Hammy și anul ăsta. În Indy, altă nebunie: după ce am văzut cu o săptămână și ceva mai devreme accidentul înspăimântător al lui Sebastian Bourdais, care în aceeași noapte s-a ales cu pelvis nou, din metal, ba și cu o bucată de bazin tot așa, în plină cursă, alaltăieri, un alt pilot a pățit-o și mai rău: bușitura, zbor cu răsuciri, aterizare, explozie, incendiu. E mort!, îți zici privind norul de fum… din care, din sfertul de mașină rămas, se dă jos chiar pilotul, care face semne tandre către tribune. Accidentul de ceva mai târziu, cu doar 6 mașini bușite pașnic ele între ele, a părut o glumă. Cred că transmisiuni ca asta ar trebui însoțite de anunțurile alea cu „acordul părinților” și cu „vă pot afecta emoțional”.