Dosarul la români

Românii, mereu sub amenințarea dosarelor: înainte de 1989 sperietoarea era dosarul de cadre, după 1989, dosarul penal! Acum exact 60 de ani, în martie 1959, a avut loc celebra „Adunare de demascare” la Facultatea bucureșteană de filosofie. Cei din generația mea și-au alungat-o din amintire ca pe un vis urât, tinerii n-au cum s-o știe fiindcă pe atunci nici nu erau născuți. De altfel, nici nu prea par interesați de asemenea voiajuri incomode prin tenebrele istoriei recente… În cazul cu pricina, documentele de arhivă date publicității pun în evidență cum se alcătuia și cât cântărea dosarul de cadre, ce flecuștețe erau ridicate la nivelul de probe grav acuzatoare și, în general, cum relaționa justiția cu politicul. Oricâte filme și cărți ar (mai) apare, inspirate din sumbrele „demascări” de atunci, tot îi va fi imposibil generației de azi să perceapă până la capăt atmosfera de teroare absurdă în care se desfășurau aceste procese publice de tip inchizitorial. Și cu atât mai puțin să-și închipuie ce evantai de trăiri, între lașitate adâncă și eroism naiv, se consumau acolo, câtă mizerie umană țâșnea la suprafață! Ședința de acum 60 de ani, condusă de generalul (fost strungar) Florian Dănălache, cu 2000 de participanți (!) a fost organizată în sala Floreasca, cea mai mare a Bucureștilor anului 1959. Erau „judecați” de colegi, dar și de studenți, profesorii Dionisie Pippidi și Mihai Berza (pe parcurs au apărut și „victime colaterale”). Știți cu ce au greșit? Culmea vinovăției: n-au… semnat Apelul pentru eliberarea lui Manolis Glezos! Și nu din îndărătnicie contra-revoluționară, ci fiindcă nimeni nu spunea de ce-i acuzat Glezos – tot așa cum, ceva mai înainte, s-au cerut semnături pentru eliberarea soților Rosenberg fără ca lumea să știe că Julius și Ethel fuseseră condamnați fiindcă vânduseră rușilor secretele bombei atomice americane. De altfel, Berza a și afirmat că „Dacă știam ce bucluc iese, scriam zece scrisori pentru Glezos!” În pofida organizării amănunțite, „demascarea” a fost pe jumătate ratată: studenții i-au aplaudat pe acuzați, ba chiar și unii profesori din prezidiu. Informatorul Tache notează: „A aplaudat și Emil Condurachi, până i-a făcut tov. Atanase Joja semn.” Oricum, învinuiții au scăpat ieftin. La „demascare” venea la rând „o jalnică epavă a trecutului” (cum scria „Scânteia” lui Brucan despre Mihai Andricu în aprilie 1959) – se reproșa „Atitudinea de neiertat a compozitorului ce a cutezat observații critice la adresa calității muzicii ușoare sovietice!” Au luat cuvântul muncitori de la Uzinele „23 August” și „Vulcan” (cu texte „juste”, bine rotunjite din condei de activiștii Secției de Propagandă a C.C.), scriitori, artiști lirici etc. (Din păcate, printre combatanți aflăm și nume celebre ale culturii române, pe care, din jenă, nu le mai menționez…) Referatul cerea arestarea compozitorului și trimiterea lui imediată în judecată (devenise… „penal!”), dar Andricu s-a ales, până la urmă, numai cu excluderea din Academie și din Uniunea Compozitorilor. Norocos a fost și Lucian Pintilie, „demascat” tot în anul de grație 1959, pentru că „umblă cu barbă, deși nu-i stă bine”, „este îngâmfat la maximum”, „nu-și salută colegii”, dar mai ales ar fi tratat cu superficialitate la emisiunea Tv ce o gospodărea defilarea de la 7 noiembrie. Devenit „element dușmănos”, se propunea scoaterea lui din Televiziune – ceea ce imediat s-a și întâmplat. Și cum un picior în fund poate însemna un pas înainte, concediatul s-a consacrat cinematografiei, domeniu în care avea să se impună hotărâtor. Revenind la ședința din sala Floreasca: turnătorul Tache, din postura de comentator, vine cu o observație de finețe – conf. Mâciu, până la urmă iertat de sancționare (de fapt, doar amânat) „deși era cunoscut ca plin de morgă și de orgolii universitare, ar fi fost, fericit, la ieșirea din sală, să-i întindă mâna barem un amărât de preparator”. Ceea ce, bineînțeles, nu s-a întâmplat: nu-l mai cunoșteau nici prietenii, nici dușmanii! M-am aflat, cândva, într-o situație asemănătoare: la terminarea ședinței, nu mă mai știa nimeni, în vreme ce fericiții scutiți de bubuiala de la prezidiu nu mai conteneau să-și strângă afectuos mâinile la despărțire. Bietul Mâciu trebuie înțeles: se aștepta să zboare de la catedră câtă vreme tocmai fusese criticat în revista sovietică „Voprosî istorii”, și nimic nu suna mai amenințător și mai sinistru atunci decât să te acuze o gazetă moscovită. De altfel, Mâciu era programat pentru următoarea tranșă de „demascări”…