„Mam născut în comuna Petrești… am făcut școala primară în comuna în care mam născut…dintre cei care mă cunoaște… în 1939, când sa format comisia… mi sa comunicat… miau făcut legătura cu Stere… miau adus la confruntare…” Sunt fragmente din autobiografia aflată în dosarul de cadre recent publicat al unui personaj ce a marcat apăsat destinele României pre-revoluționare și despre care nu degeaba se vorbește în colorați termeni consacrați („sinistra”), fără a i se acorda, totuși, adevărata atenție ce-o merită, câtă vreme în ultimii ani ai lui Ceaușescu, cele mai importante decizii pentru țară nu se luau fără acceptul ei. Ba, se pare, ades inițiativa îi aparținea în întregime, „eroul între eroi” suferind de un ciudat complex de subordonare, tot mai accentuat pe măsura trecerii timpului.
Cum bine se vede din fragmentele citate mai sus, „savanta de largă recunoaștere internațională” era, de fapt, semi-analfabetă. Nici celor patru clase urmate la Petrești (școală cu un singur învățător și clase comasate) n-a putut să le facă față, fiind mereu corigentă la aproape toate materiile și, în clasa a IV-a, repetentă. Fără să-și dea seama, cel care i-a pus Lenuței (încă nu era Elena…) întrebările chestionarului verificărilor din 1949 a consemnat o realitate memorabilă: „Ce limbi cunoaște?” Răspuns: „NU”. Nici una, adică. Gura păcătosului adevăr grăiește: nici româna! Am auzit-o nu de puține ori pronunțând „scluptor”, „scluptură” (la Congresul Culturii!), perspetivă, unamitate, esport (niciodată n-a putut rosti „perspectivă”, „unanimitate” ș.m.a), ca să nu mai vorbim despre frecvența absolut jenantă a dezacordurilor gramaticale, ori de hazoasa botezare a bioxidului de carbon… „codoi”.
La urma urmei, nici n-ar trebui ridicate prea mari pretenții față de o simplă muncitoare necalificată, venită dintr-un sătuc obscur, care a muncit „pe bune” în câteva fabrici textile din Capitală („Texca”, „Minerva”, „Jackard”, „Bros”) și a avut ceva „activitate revoluționară” – dacă nu s-ar fi aflat mereu în locul potrivit… pentru altcineva. Unde credeți că a lucrat după 1944? La sectorul… „Cultură și Educație” (1947), după ce, în 1946, județeana de partid îi încredințase Secția… școli!! Propunându-și o târzie recuperare „din mers”, s-a înscris la secția fără frecvență a Facultății de Chimie Industrială; n-avea nici 7 clase și sărise cu dezinvoltură peste prejudecata numită liceu! Firește, nu putea urma altceva decât susținerea doctoratului.
L-am întrebat cândva pe acad. Cristofor Simionescu, acum călătorit în altă lume, cum a fost cu acordarea titlului de doctor, reală infracțiune în care a fost implicat. Cu evidentă stinghereală, mi-a răspuns că a primit, pentru referat, o excelentă lucrare, pe care n-avea de ce s-o aprecieze altfel decât cu nota maximă (patru dintre cei mai buni cercetători ai ICECHIM fuseseră scoși din producție în 1978 pentru a elabora teza de doctorat a „savantei”). Mai puțin obișnuit, aflăm acum, a fost procedeul susținerii lucrării: convocată pentru ora 9, onor Comisia a aflat că teza fusese susținută la ora 7, așa că nu mai rămânea decât semnarea procesului verbal.
Cristofor a recunoscut că n-a avut nimeni curajul să întrebe în fața cărui for s-a prezentat Ceușeasca dis-de-dimineață și nici ce s-a ales din etapele procedurale obligatorii (prezentarea de referate, discutarea lor în Catedră, răspunsurile doctorandei la întrebările din momentul susținerii etc.) Cu Elena nu se glumea, câtă vreme până și Comisia de verificare din 1949 aprecia, în fișa personală a ilegalistei, că „este stăpânită de orgoliu și nu e pătrunsă de spirit autocritic”, iar referatele ulterioare întăresc convingerea că, vorba Elenei Răceanu, „era bună numai în conspirație”. Conspiratoare a rămas până în momentul regretabilei (știu ce spun!) execuții de la Târgoviște, fiindcă a pus la cale, manevrând ocult și totodată discreționar frâiele puterii. Toată falimentara politică de cadre ce ne-a fericit, mai ales în ultimii ani, cu diverși cretini credincioși gen Postelnicu & comp. i se datorează.
Mă întreb, însă, ce s-ar întâmpla dacă s-ar solicita acum o pagină scrisă „manu proprie” unor mult prea stimate doamne din elita elitelor. Dumneavoastră, cui ați propune să i se dea prima dictare?
