Sat al câmpulungenilor Candrea, deci cu dreptul de a-și revendica atestarea documentară în 14 aprilie 1411, ca și Câmpulungul, Dorna Candreni exista ca vatră de sat și nu doar ca risipire de gospodării de vară, încă din 20 noiembrie 1755, când ispravnicul de Suceava, Constantin Cantacuzino, paharnic, rânduia, în baza unei cărți de gospod, pe bătrânii din Candreni, Gligorie Iuga, Gavril Cărnu și Ion a Irinii, să măsoare și să hotărască moșiile fraților Vasile, Lupul, Ursul și Neculai Candrea, feciorii lui „Ioniță Candrea din gura Coșnei”.
În 2 noiembrie 1756, Ion Candre și alți răzeși ai moșiei Căndreni se jeluiesc lui Grigore Ghica Vodă că moșia lor „se hotărăște cu țara ungurească și, pi dincoace, se hotărăscu cu o moșie, anume Todășcanii”, cu care Căndrenii au multă gâlceavă, hotarele dintre cele moșii fiind mutate în defavoarea Căndrenilor, în baza unor mărturii mincinoase („pe gura acelui Constantin Pizdele”).
În 1 iunie 1765, Constantin Kogălniceanu, vornicul Câmpulungului, judecă pricina dintre Căndreni și Floceni pentru stăpânirea muntelui Oușorul. Bătrânii Căndreni, Constantin Vasile, Axente și Donisă Candrea, susțineau că muntele Oușorul ar fi al lor, iar „un Vasile Iuga, și Chiruță Todașcu, și Ursuțu Candre, și Constantin Todereanu, și un Toader Rogină” susțineau la fel, „aceștia jurând toți cu suflitile lor că drept a Căndrenilor este muntele Oușorul”.
În 11 iunie 1789, vornicii și jurații din Dorna Candrenilor, Toader sin Floce Candre, Maftei Candre, Ion sin Constandin Candre, Timofti Todașcan, Constantin Toderel, Grigori Pardău, Grigori sin Vasile Iuga și Ioniță sin Rusul Ivan, întocmesc o „cvarte de împărtaștină lui Petre Prale a Lupului cu căt îi revine după tatăl său”.
Destinul Dornei Candrenilor se modifică, după 7 iulie 1807, atunci când Franz Schubert, inspectorul Domeniilor Bucovinene, raportează Administrației cezaro-crăiești unite a domeniilor și salinelor din Lemberg despre constatările făcute cu ocazia vizitării izvoarelor minerale de la Dorna Candreni, vizitate la începutul lunii iunie, izvoare recent descoperite de către medicul districtual Pluschk pe pajiștea dirigintelui de poștă de lângă pârâul Negrișoara. Schubert propune amenajări strict necesare pentru utilizarea izvoarelor, inclusiv o „baie și un hotel”, precizând că un meșter și câțiva săteni pot înălța construcțiile acelea într-o singură vară.
În 8 octombrie 1807, contele Karl von Zichy face cunoscută hotărârea Camerei Aulice din Viena de a nu se împotrivi amenajării unei stațiuni balneare la Dorna Candreni și la Vatra Dornei, dar cere, inițial, o investiție de 200 guldeni pentru curățirea și podirea cu scândură a izvoarelor, astfel încât aceste ape medicinale să devină băubile.
În 1843, biserica ortodoxă Sfântul Nicolae din Dorna Candreni, care deservea și Poiana Stampii, avea 1.742 enoriași, păstoriți de parohul Georgie Procopovici. În 1876, biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului, ctitorită între anii 1858-1863, ca și cea din Poiana Stampii (la Poiana Negri), cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, era păstorită de parohul Isidor Procopovici, numărul enoriașilor ajungând la 2.444. În 1907, comuna bisericească Dorna Candreni, Dealul Florenilor, Poiana Negri și Smizi, cu 2.206 enoriași, era slujită de parohul Victor Zurcan, născut în 1859, preot din 1886, paroh din 1905, preot cooperator fiind Emanuil Prelipcean, născut în 1862, preot din 1893, iar cantori, angajați în 1887, erau Filip Moroșan, născut în 1866, și Theodor Spânul, născut în 1847.
La Dorna Candreni funcționa, din 1862, o școală cu 3 clase, cea din Poiana Negri, cu 1 clasă, fiind dată în folosință în 1884, iar școala cu 1 clasă din Dealul Florenilor fiind inaugurată în anul 1900[1].
Printre oaspeții de mai târziu ai Dornei Candrenilor s-a numărat și istoricul A. D. Xenopol, care, în 1887, susținea, după o vacanță de o lună, în 1886, în munții Dornei, că „una din cele mai frumoase preumblări, ce poți face nu departe de Dorna, este acea pe drumul de pe lângă casa răposatului preot Constantinovici, ce vine aproape de podul ce trece Dorna spre a merge la Candreni. Acest drum merge pe coasta a dealurilor din stânga râului, aproape la jumătatea înălțimei lor, și slujește numai pentru aducerea fânului ce se face pe coaste. După el se vede necontenit Dorna, șerpuind la o mare adâncime, adeseori aproape verticală sub picioare. Șoptirea râului este întreruptă, din când în când, de strigătele plutașilor, pe care îi poți vedea coborând iute pe repedele curs al apei, cântând, adeseori, câte un cântec monoton, ce ajunge la auz ca un ecou îndepărtat. De cea parte a râului, se întinde câmpia, care, departe de-a înfățișa ochiului un verde monoton, îl desfătează prin nuanțele cele mai deosebite. Cele mai închise provin din umbra aruncată de naltele piscuri, umbre ce par a isvorî din văile și pădurile unde se țin ascunse, cu cât soarele coboară spre asfințit. Apoi vin pădurile de brazi, de un verde închis, care, lovite de razele soarelui, iau coloare albă în părțile luminate, care contrastează cu atât mai puternic cu cea închisă, rămasă în umbră. La poalele pădurilor se întinde imașul verde ca smaragdul, întrerupt, în toate părțile, de fânețe, în care fânul cel copt are o coloare verde-galben, mai deschisă, cât stă fânul în picioare, mai închisă, când a fost cosit”[2].
[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 52, 1876 p. 56, 1907 p. 63
[2] A. D. XENOPOL, O călătorie la Dorna, în Bucovina, în Revista Politică, Anul II, nr. 4 / 1 iulie 1887, pg. 13
