Dorel Vișan

Se împlinesc 80 de ani de când scriitorii ieșeni (Sadoveanu, Panait Istrati – poate fi considerat scriitor ieșean, Topârceanu, Otilia Cazimir, Demostene Botez, George Lesnea, Gr.T. Popa ș.a.) au organizat conferința „Despre prietenie”, așezată sub un motto din Dimitrie Anghel: „Iașiul este o vastă familie, în care toți se cunosc, se ajută și se tolerează”. Cum azi toate s-au schimbat și mai degrabă se poate scrie o „Carte cu dușmani” decât o „Carte cu prieteni”, starea amiciției confraterne fiind profund deteriorată în fiecare colțișor românesc în care trudesc doi-trei oameni ai scrisului, am propus reluarea temei (10 octombrie), la care am invitat să participe, alături de ieșeni, doi cunoscuți și prețuiți oameni de artă: actorul (și scriitorul) Dorel Vișan, de la Cluj, și academicianul Mihai Cimpoi, de la Chișinău.
De ce Dorel Vișan? Nu numai fiindcă a adus pe ecran și a dat viață poveștii unei mari prietenii, aceea care a luminat destinele lui Eminescu și Creangă, ci și pentru că Vișan, probabil cel mai important actor român de cinema al momentului, probează în tot ceea ce gândește, scrie și interpretează o profunzime puțin obișnuită și o luciditate amară apte să-l situeze într-un meritat prim-plan al cugetării contemporane. Nu-i de-ajuns talentul actoricesc pentru a trece actoricește convingător de la Nichitache din „Tănase Scatiul” la călăul din „Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu”, apoi la milițianul din „Casa dintre câmpuri”, la primul secretar din „Probleme personale”, Gheorghe din „Năpasta”, Popa Furtună din „Pădureanca”, Iacob din lung-metrajul cu același titlu, Petru Groza din „Oglinda”, Vârtosu din „Senatorul melcilor”, Generalul din „Sindromul Timișoara”, Mailat din „Cocoșul decapitat”, până la Ion Creangă din „Un bulgăre de humă”.
Este necesară o marcantă investiție de inteligență actoricească, dublată de temeinicia credințelor și capacitatea navigării avizate prin sisteme filosofice fundamentale. (Într-un singur articol din Jurnalul Național, pentru a-și argumenta și susține opiniile, Vișan trece dezinvolt prin filosofia lui Schopenhauer, Marx, Hobbes, Locke, Rousseau – câți dintre oamenii scenei și-o pot permite?) Credința lui este că „un artist nu trebuie să facă roluri, ci să recreeze destine”.
Am lucrat împreună la filmul „Un bulgăre de humă”, lung-metraj pretențios nu numai prin altitudinea ideatică cerută de însuflețirea cinematografică a unor personaje emblematice, a căror imagine se cuvenea să consune cu icoana păstrată în sufletele românilor, fără a cădea în schematismul festivist-școlăresc pe bună dreptate contestat (evident, cu exagerările de rigoare, fiindcă români fiind, suntem gata oricând să scoatem carul împotmolit în șanț, spre a-l prăvăli în celălalt). Îndoieli a avut și scenaristul (poate un ardelean întruchipa veridic un mare moldovean?), dar mai ales actorul: „Eram pe punctul de a renunța la rolul Creangă. Nu-l simțeam pe Creangă, nu știam cine este Creangă. Într-o zi, când aveam frământările astea în bojdeuca reamenajată, când am îmbrăcat cămeșoiul, am simțit deodată că a coborât ceva din ceruri, că a pătruns sufletul lui Creangă în mine și am început să simt personalitatea marelui scriitor; m-am luminat, simțeam că sunt Creangă”.
Greu de crezut că, peste ani și ani, se va ivi un alt interpret care să despartă imaginea humuleșteanului de propunerea actoricească izbutită de Dorel Vișan! Ca om al cetății, artistul clujean (dat afară cu scandal din directoratul Teatrului Național!) știe să depășească neliniștile și ezitările iscate de întruchiparea cutărui personaj, spre a ajunge la marile întrebări, cu adevărat existențiale, cărora, din prudență, ezită să le propună răspunsuri tranșante: ”Iată că Dumnezeu mi-a ascultat ruga, ne-a pus mâna în cap și ne-a zis: Na-vă libertate! Și după ce am tras o horă bună democratică și un bărbunc al privatizărilor, începem să ne dezmeticim și, asemenea iepurilor prinși în lumina farurilor, ne întrebăm cu spaimă: este, oare, omul liber cu adevărat? Este capabil de a se uni cu sine însuși, spre a deveni liber? (…) Ce perspective au aceste întrebări la care nici nu ne-am gândit vreodată? Ba, unii, mai îmbuibați de noua calitate a vieții, ies din diferite balcoane, sau chiar pe acoperiș și se întreabă cu optimism: merită, oare, să trăim?”.
Aștept cu real interes dezbaterea de la Iași și, desigur, voi încerca o relatare pentru cititorii Monitorului de Suceava.