Dorel Vișan – 80

Dorel Vișan nu-i actor, ci Actorul croit, dacă nu vi se pare prea mult spus, după tipicul shakespearian. Știe să caute sensul adânc al fiecărei trăiri, clipa îl interesează mai ales în relația ei cu eternitatea, replica-i o punte către cele (atât de multe!) nespuse, tăcerile invită la introspecție severă și nefățarnică („este extraordinar în special când rămâne singur, fără cuvinte!” – scria „The New York Times” despre filmul „Iacob”), rămâne mereu implicat în dezbaterile majore, de substanță și profunzime, afișând cu fermitate poziții etice nutrite dintr-o cultură filosofică de invidiat. Este singurul spectacol public în care nu primește până la capăt toate aplauzele ce le merită, fapt ce dovedește curajul implicării, rigoarea și fermitatea (adeseori piezișă) opiniilor.
I-am prefațat cândva o carte de eseuri; scriam acolo că impresionează dezinvoltura cu care navighează prin teritoriul stâncos al filosofiei „celor bătrâni”, probând lecturi temeinice pe care puțini și le propun (și, mai ales, și le pot permite) într-o lume ce-și aliniază trăirile pe canavaua superficialității și poltroneriei lașe a interesului imediat. Nu mai reiau consemnările de atunci; trebuie doar să constat, peste ani, statornicia cu care dezbate o temă fundamentală – libertatea individului: „Oamenii consideră așa, la prima mână, că libertatea este posibilitatea de a face ce vor, dar libertatea înseamnă posibilitatea de a face ceea ce trebuie. Aș putea spune chiar că libertatea este conștiință și conștiința este libertate. Omul poate fi liber numai când se cunoaște pe sine, când se stăpânește pe sine, când nu mai depinde de nici o dorință, cum spunea Seneca, de nici o acțiune, ci coboară soarta la el. Atunci este omul liber.”
Mi-l amintesc când, parcă într-o altă viață, a jucat la Naționalul clujean în piesa mea de debut „Tango la Nisa”. Era un text subțirel și tezist; a știut să se situeze deasupra intrigii mai degrabă simpliste, invitând la căutarea celor ce s-ar putea afla dincolo de vorbele prefirate cu ceva haz într-un univers explorat dramaturgic în treacăt – dar care putea oferi actorului prilejul să sugereze și eventualitatea unor necesare descinderi în profunzime. A conferit spectacolului greutate – exact ceea ce-i lipsea. Ne-am reîntâlnit târziu, după multe decenii, când, sub păstorirea unui regizor de știută seriozitate și har cinematografic, Nicolae Mărgineanu, am cutezat să aducem pe ecran două personaje de-a dreptul sfinte pentru români: Creangă și Eminescu. Și scenaristul, și regizorul, și actorii au avut ezitări, pe cât de scuzabile, pe atât de omenești. Toată arhitectura, credibilitatea și dificultatea reconstituirii universului junimist ieșean și, mai ales, a trecerii meteorice prin astă lume a celor două personaje au depins în covârșitoare măsură de prestația actoricească a lui Vișan. Care a intrat deplin și definitiv „în rol” abia după ce, în bojdeuca reconstruită în Țicău, a îmbrăcat „cămeșoiul” humuleșteanului – revelație după care a urmat o reală și spectaculoasă contopire cu personajul. Cel mai autentic moldovean, Creangă, reînviind în interpretarea memorabilă a ardeleanului care a știut să investească nu numai impecabil profesionalism, ci și dragoste responsabilă față de istoria și cultura românilor.
Nu știu dacă un astfel de film se va mai face vreodată; după aproape trei decenii de la premieră, îl revedem ades pe ecranele televizoarelor, unde, în momentele aniversare, a devenit la fel de obligatoriu precum Marșul lui Radețki în concertele vieneze ale începutului de an…
Vișan este el însuși un personaj de film: complex, și mereu surprinzător. Scrie poezie, încununată cu premii internaționale, scrie eseistică incitantă. Este autorul unei… cărți de bucate, cu rețete „De la mine din sat, de la maică-mea (…) cu alimente proaspete, nu ca acum, când mâncăm carne după ce NATO a ținut-o trei ani în frigider.” A debutat cinematografic în „Păcală”, dar nu-i un actor de comedie, ci, cum spuneam, „Actorul” pur și simplu, capabil să dea viață oricărui erou imaginat și… imaginabil. În copilărie a muncit la câmp – a ținut să păstreze cât de cât universul României rurale îngrijindu-și cu devotament stupii și via… A împlinit, în iunie, 80 de ani: „Deși am o oarecare înțelepciune, încă nu înțeleg moartea. Vorba ceea, nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei. Omul moare doar când cei ce l-au cunoscut îl uită. De aceea, Eminescu nu poate muri, are viață veșnică.”
La mulți ani, Dorel Vișan!