Am uitat de multă vreme emoțiile primei zile de școală, dar n-am să uit mult timp sentimentul de regret care m-a cuprins, pe mine și pe foștii mei colegi din liceu, atunci când am realizat că nu vom mai purta niciodată uniforma școlară. Scriu aceste rânduri în contextul în care tot mai multe școli sau licee impun elevilor purtarea uniformei. O măsură bine-venită, dacă ne gândim doar la ultimele incidente care au avut loc în unele școli din țară, incidente provocate, în cele mai multe cazuri, de tineri din afara instituției respective de învățământ. Dacă în acele unități de învățământ elevii ar fi purtat uniforme, intrușii puteau fi imediat identificați și opriți să intre în școală. Pe lângă siguranță, un alt aspect benefic al uniformei este unul sentimental, cel puțin din punctul meu de vedere. Dar asta realizezi de abia mult mai târziu…
Nu țin minte să fi urât uniforma școlară. Dar, ce e sigur, făceam orice să o „fentăm”. Pe vremea comuniștilor, uniforma era obligatorie, de la grădiniță și până la terminarea liceului. În școala primară, nu se punea problema ca vreun elev să vină la ore altfel îmbrăcat decât după „standard”. Problemele apăreau la învățământul liceal. De aceea, periodic se făceau controale la intrarea în liceu. Cine nu era îmbrăcat corespunzător, era trimis acasă. Iar când nu erau controale la poartă, se întâmpla să te trimită unii profesori acasă, pentru că nu erai îmbrăcat după regulament. Băieții trebuiau să aibă uniformă, cămașă albă ori albastră, plus cravată. Fetele, la fel, uniformă și cămașă, părul prins, plus, obligatoriu, panglică. Din dotarea elevului nu trebuia să lipsească nici numărul matricol. În ultimul an de liceu, mai ales în trimestrul trei, profesorii era mai îngăduitori. „Închideau ochii” dacă înlocuiai pantalonii de uniformă cu o pereche de blugi, sau cămașa și cravata cu un tricou. Fetele nu erau luate la rost dacă nu aveau părul prins, ori dacă își țineau panglica în buzunar. La terminarea liceului ne-am bucurat în special pentru sentimentul de libertate (atâta câtă era pe vremea aia). Eram majori, simțeam că avem viața în față. Eram bucuroși pentru că nimeni nu avea să ne mai impună cum să ne îmbrăcăm și nu trebuia să ne mai ascundem dacă vroiam să bem o bere. Totul părea atât de frumos și de simplu! Eram liberi și nu trebuia să mai dăm socoteală nimănui!
Nu au trecut nici trei luni și am realizat că nu e totul așa de simplu. Începeam deja să ducem dorul anilor aceia în care singurele griji erau să mergi la școală și să-ți faci temele. În toamna anului în care am terminat liceul a început, normal, un nou an școlar cu care, evident, nu mai aveam nici o treabă. Și totuși… Cei care eram atunci în oraș, vreo 20 și ceva, am hotărât să ne întâlnim și să mai mergem o dată la liceu, în fosta noastră clasă, în prima zi a anului școlar. Fusesem, într-adevăr, o clasă foarte unită, dovadă fiind și faptul că mulți păstrăm și astăzi legătura sau chiar avem relații de prietenie. Revin, însă, la acea zi frumoasă de toamnă, neafectată de încălzirea globală. Stabiliserăm să venim îmbrăcați în uniforme și așa am și făcut. Ne-am întâlnit în parcul din apropierea liceului. Multă vreme nu am să uit acea imagine. Nu faptul că eram peste 20 de absolvenți nostalgici, îmbrăcați în uniforme, ci că acestea respectau, până la ultima cută, litera regulamentului. Cămășile, tot regulamentare, erau călcate la dungă, nodul cravatei la băieți era impecabil, iar pe părul strâns al fetelor trona panglica pe care luni în șir, în timpul anului școlar, o ascundeau în buzunare.
Așa că, dragi liceeni, dacă vi se spune că trebuie să purtați uniformă, nu-i huliți pe profesori. Gândiți-vă la siguranța voastră, dar și la faptul că, peste ani, vă veți aduce aminte, cu plăcere și nostalgie, de această perioadă a adolescenței.
