Nu știu alții cum sunt, dar eu unul mi-s bolnav de dor de ducă. Mai ales în plină primăvară, virusul plecărilor, cuibărit în cine știe ce meandre ale sufletului, se vede că atacă centrii inerției. În formele acute, maladia ne azvârle dintre membranele de beton, fugărindu-ne din creastă în creastă, ca o streche blajină și călduță. Devenind cronic, dorul de ducă se închide într-un fund de gând, pulsând șters și neutru până în momentul în care privirea bolnavului alunecă pe o hartă („O hartă tentează ca o femeie frumoasă” – spunea Ralea), ori peste funiile de cifre din „Mersul trenurilor”.
Așa se face că, tronc, într-o dimineață m-am urcat în „săgeata albastră” de Galați, numai și numai din dor de Dunăre. Din tren: primăvara încearcă să acopere ceea ce-i urât, fetid, dezagreabil, punând cataplasme de culoare proaspătă și pură: verde, mult verde, stropit cu spuma albă a florilor de porumbe și spuzit de galbenul păpădiilor.
De altfel, din pată de contrast în marea cea verde, galbenul tinde să schimbe echilibrul coloristic strămoșesc, năpădind colinele Moldovei cu nesfârșitele întinderi de rapiță în floare. Cultură comodă: nu se prășește, nu se ierbicidează, o semeni și-o culegi, atât. Ce se mai vede din tren? Mormanele de gunoaie. Greu de priceput de unde și de ce atracția exercitată de vecinătatea căii ferate; în loc să le ducă în cine știe ce râpă ascunsă (că până la gropile ecologice… ehe!) sătenii le depun cu încăpățânare în preajma terasamentelor – pretutindeni, de la Chitila până, iată, la Tecuci ori Barboși. Apoi, defilarea continuă a fantomelor altui veac ceferistic: magaziile de mărfuri din fostele gări (retrogradate la condiția modestă de „haltă de mișcare”); ne mai existând… mărfuri, nu-și află nici o întrebuințare, urâțind un peisaj și așa suferind.
Ici-colo, arătările scheletice ale fostelor stații de pompare a apei. Cum locomotivele de azi nu mai suferă de sete, din vechile construcții s-a furat tot ce era de furat (ba și mai mult decât atât). Parcă-s cuiburi de stafii din thriller-uri încă ne-născute! Mai vedem, din tren, ilustrată din belșug scuza „nu-s bani, rămâne pe altădată”. Gara ultra-modernă a Galaților are taman primele linii ascunse pudic cu garduri metalice: lucrarea se va termina… cândva. Pentru electrificarea secției Tecuci-Barboși, aproape sută la sută încheiată, nu se găsește mizilicul de sumă (comparativ cu ceea ce s-a investit) care s-o facă funcțională.
Pe aceeași rută descoperi emoționante relicve ceferistice: câte o gară are semnalizare-centralizare-bloc, pentru ca pe următoarea s-o vezi rămasă la stadiul macazurilor cu lămpaș și „bombă” și al semaforului cu brațe, ca pe vremea lui Papură Vodă. Pe varianta de șosea care, între Bârlad și Tecuci, s-a construit spre evitarea barierelor, dorm oile. Totu-i gata „la cheie”, s-au trasat și marcajele pe asfalt, dar nu-s bani pentru ultimii… 15 metri! Și asta de ani de zile! Monumentala gară fluvială gălățeană, mândrie a Dunării de jos, e pustie, tristă și nefuncțională. NAVROM-ul nu mai poate susține navigația de pasageri, la Galați nu mai vine, și nu mai pleacă vreun vapor, s-a suspendat de mult până și popularul „pasager” Galați-Brăila! Singura bucurie a zilei pe faleză: au înflorit castanii… La întoarcere, înghesuitul și incomodul compartiment de clasa I-a al „săgeții” se animă vulcanic: urcă doi (probabil) ceferiști ieșiți din tură. Conductorul îi cunoaște și-i salută amical (atât). Cei doi își continuă discuția începută pe peron: „nu cred, mă, du-te-n (aia) mea!” Celălalt ripostează: „să-mi sugi…” (cer scuze cititorilor, dar asta era discuția purtată cu sonorul la maximum).
Noii veniți deschid cutii de bere. Râgâie și se amuză. Unul s-a instalat cu picioarele pe canapeaua de vizavi (tot vagonul e gol, la clasa I-a sunt aceleași scăunele incomode ca la a II-a, dar ceferistul nu poate râgâi decât la first class!). După care, încep convorbirile la telefonul mobil: „Bă, animalule, tot beat ești? Hi, hi!” Animalul, probabil, i-a întors-o înțepat, așa că se alege cu o înjurătură: „ia mai du-te-n…!!” La fiecare frânare, cutiile goale de bere, azvârlite pe podea, se rostogolesc până-n capătul compartimentului, la demaraj, revin gălăgioase la loc. Ceferistul îmbrăcat în trening râgâie sonor. Celălalt își dă cu părerea: „cred că de la micii ăia!”
