Domnului Sorin Avram, dintr-al meu suflet, către a sa inimă!

Sincere condoleanțe, domnule Sorin Avram. Multe am vrea să știm, însă știm atât de puțin! Atâtea întâmplări rămân fără de răspuns, atâtea lucruri neînțelese sunt în viața noastră. Zadarnic căutăm pe pământ măcar o aluzie care să arunce puțină lumină asupra întâmplărilor misterioase de care este plină viața noastră – însă nu, taina vieții. Hristos ne va lămuri toate însușirile neînțelese ale firii omenești; vom pricepe însemnătatea suferinței care ne întunecă acum viața, pricina nedreptății și a inegalității din soarta oamenilor; atunci vom înțelege multe lucruri care par acum neînțelese și inutile, cu care nu putem să ne împăcăm. Domnul însă, văzându-ne lacrimile și cunoscând pricina lor, Se îndură de toate nevoile noastre, chiar dacă mângâierile Sale nu satisfac întotdeauna dorința inimii, nu înlătură întotdeauna pricina lacrimilor, însă dau mult mai mult decât atât: împacă sufletul cu tot ce i-a fost trimis, îi dau omului puterea să renunțe de bunăvoie la durerea sa.
Domnul ne cheamă pe toți la Sine, mai sus, mai aproape de El, și vrea să ne ridice de la cele pământești la cele cerești. Dumnezeu nu ne propune vreo distracție ca să ne distragă de la necazuri, nu ne ascunde rănile prin uitare. El îngăduie lacrimile noastre pentru că El însuși a lăcrimat la mormântul lui Lazăr. El nu vrea să ne mâhnim ca cei ce nu au nădejde. Cei care au plecat într-o lume mai bună nu se vor mai întoarce la noi, pe acest pământ nu le vom mai vedea chipul drag, nu le vom mai auzi glasul iubit, dar știm că încheierea vieții pământești nu înseamnă sfârșitul. Moartea este doar o trecere la plinătatea vieții desăvârșite: în aceasta e mângâierea noastră, toată nădejdea noastră.
Deși ei nu se vor mai întoarce la noi, noi vom merge la ei atunci când Domnul ne va chema. Calea noastră este mai lungă, osteneala noastră nu s-a încheiat, rămâne să ducem la capăt, pentru Domnul, unele lucruri. Sarcina noastră trebuie îndeplinită aici, pe pământ. Atunci va începe și pentru noi veșnicul, fericitul praznic din ceruri.
Nu plângeți?! Oamenii spun acest lucru adeseori fără să pătrundă în durerea celuilalt și jignindu-l astfel pe cel suferind. Va veni o vreme când vom binecuvânta încercarea care ne-a silit să vărsăm multe lacrimi. Ceea ce acum ne pare o nenorocire se va preface într-un bine, și slava care se va descoperi ne va îndulci pe veci toate suferințele îndurate. Acum stând lângă sicriul unui om drag, nu putem nădăjdui în minunea săvârșită de Mântuitorul în viața sa pământească, dar nici nu trebuie să ne mâhnim fără mângâiere, ca cei care nu au nădejde. Poate că ziua Promisă nu e departe. În viața de dincolo de mormânt, în lumea cea minunată în care nu este nici boală, nici întristare, nici suspin, Domnul ni-i va înapoia pentru totdeauna pe toți cei pe care îi plângem și cărora El le-a dăruit viață veșnică. Iar cât timp suferim aici, El plânge împreună cu noi, vine la noi ca să nu rămânem orfani și ne trimite să-i mângâiem pe cei pe care nu i-am putea înțelege dacă nu am fi suferit noi înșine.
Nu există nici o zi neagră, nici o soartă grea în care Domnul să nu fi pus măcar un strop din mângâierea Sa. El nu înlătură totdeauna durerea, de care avem nevoie ca de o doctorie folositoare, însă ne dă putere întotdeauna să trecem prin cuptorul suferinței și să ieșim din aceasta biruitori. Nu există necaz căruia mângâierea să nu-i urmeze. Dacă n-o simțim, asta se întâmplă întotdeauna fiindcă ne lăsăm prea mult copleșiți de acel necaz, și când vărsăm lacrimi deasupra unui mormânt proaspăt nu-l băgăm în seamă pe îngerul mângâietor care zboară deasupra lui. Pe deasupra necazul nostru ni se pare cu neputință de îndurat fiindcă ni se pare fără rost, însă uităm că în fiecare încercare există un scop, chiar dacă noi nu suntem în stare să îl vedem.
Mă rog să duceți împreună cu familia îndurerată sarcina până la capăt, oricâte lacrimi și osteneli v-ar costa și să găsiți Nădejdea Vie.
Lucian DUMITRIU