„Domnul meu și Dumnezeul meu!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a II-a după Paști

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Sfânta Scriptură ne prezintă foarte puține informații despre Apostolul Toma. În scrierile apocrife, Sfântul Toma apare cu numele Iuda; Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca îl numesc Toma, iar Sfântul Evanghelist Ioan îl numește Geamănul.
Nu știm de ce Toma purta un cognomen – Iuda sau Mar. Învățătura celor 12 Apostoli, scrisă în jurul anului 250, menționează că India și țările din jur au primit Evanghelia lui Hristos prin predica Apostolului Iuda Tomas, iar actele Sinodului I Ecumenic (Niceea, 325) păstrează semnătura unui Mar Ioan, preot al Bisericii Persiei și episcop al Marii Indii.
Apostolul Toma s-a născut în Paneada Galileei. De profesie era pescar. În scrierile apocrife se spune că ar fi fost o vreme tâmplar. Probabil că din acest motiv arhitecții și meșteșugarii l-au preferat ca protector.
În referatele nou-testamentare nu sunt redate împrejurările în care a fost chemat la apostolat, însă îl întâlnim în listele Sfinților Apostoli (Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15; Fapte 1, 13). Desigur, sunt și momente în care se evidențiază intervențiile sale față de Mântuitorul. De pildă, atunci când Lazăr din Betania a murit, Toma a spus confraților săi: „Să mergem și noi și să murim cu El.” (Ioan 11, 16). Sau, când Hristos a rostit Marea cuvântare de despărțire, Toma, neînțelegând unde va merge, Îl întreabă: „Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea?” La această intervenție, Hristos se autorevelează: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” (Ioan 14, 5-6).
Cel mai cunoscut episod este însă cel al manifestării neîncrederii sale în Învierea Mântuitorului. Deși I-a fost ucenic, Toma vrea probe: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (Ioan 20, 25). Toma cere semnele Crucii; semnele identității lui Hristos, spune părintele Galeriu. Așa se face că la proxima întâlnire a Mântuitorului cu ucenicii Săi, – adică la opt zile după prima Sa arătare –, Hristos a intrat la apostoli prin ușile încuiate și, după ce le-a dat binețea păcii divine (Ioan 20, 26), l-a îndemnat pe Toma, care lipsise în ziua cea una a Învierii (Ioan 20, 24), să-I atingă rănile din palme și din coastă. Însă modul în care Hristos i-a adresat îndemnul l-a făcut pe Toma să nu mai simtă nevoia să o facă, ci luminat de Duhul Sfânt s-a aruncat neîntârziat la picioarele Domnului strigând: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).
Din acest comportament al lui Toma înțelegem că totul a fost rânduit prin iconomia lui Dumnezeu, pentru a fi mărturie spre încredințarea celorlalți ucenici. Dacă la început, pentru a crede, Toma avea nevoie de probe empirice, de chenoze probatorii, dintr-o dată el a mărturisit: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Era strigătul care anticipa acel: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 29). Adică îi fericește atât pe patriarhii și profeții Vechiului Testament, cât și pe noi, cei care după Înălțarea Sa avem prin credință legătură cu El.
Virtutea credinței ne lansează dincolo de noi; o promisiune peste veacuri și generații că nu vederea fizică, ci doar cea spirituală trebuie să ne încredințeze de adevărul Învierii Domnului. De fapt, aceasta este și mărturia că vederea slavei lui Dumnezeu nu presupune doar vederea fizică, deși nu o exclude.
În sfârșit, pe Toma îl mai întâlnim amintit ca făcând parte din anturajul apostolilor cărora Iisus li S-a arătat la Marea Tiberiadei (Ioan 21, 2).
Suntem convinși că Toma n-a lipsit nici în alte împrejurări din preajma Mântuitorului, exceptând câteva momente în care Hristos a preferat doar pe trei din grupul celor doisprezece – Petru, Iacov și Ioan.
Toma, prin atitudinea sa față de Înviere, vrea să rezolve rațional binomul credință/necredință, deși a crede nu include pe a vedea. Însă, iudeu fiind, nu putea face rabat de la regulă. Iată ce spuneau iudeii care L-au răstignit pe Iisus: „Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe Cruce, și vom crede în El.” (Matei 27, 42). Sfântul Pavel scrie celor din Corint: „umblăm prin credință, nu prin vedere” (II Corinteni 5, 7). Acest adevăr a fost profetic anticipat: „Dacă nu credeți, veți fi zdrobiți!” (Isaia 7, 9).
Credința sălășluiește dincolo de limitele minții omenești. Ea este „încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Credința nu are nevoie de mărturii probatorii. Crezi sau nu crezi. Și, totuși, Toma vrea să se convingă: „Duhul toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu.” (I Corinteni 2, 10).
Cu dorința lui Toma a fost de acord și Hristos Care a spus: „Pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase precum Mă vedeți pe Mine că am.” (Luca 24, 39). Vederea cu Duhul depășește vederea fizică. De fapt, aici avem de a face cu o reciprocitate între vederea dată de Duhul Sfânt și credință: Dacă nu crezi, nu poți avea această vedere; iar dacă n-ar fi această vedere, nu ar fi credința, dovedirea celor nevăzute.
Prin circumspecția sa, Toma a devenit unul dintre martorii Învierii lui Hristos către popor (Fapte 13, 31). Numai în urma unui astfel de raționament logic Sfântul Toma I-a recunoscut dumnezeirea lui Iisus: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). A devenit un prețios martor al Învierii Domnului.
Învierea lui Hristos a marcat pentru veșnicie istoria lumii, căreia i s-a oferit perspectiva eshatologică a Împărăției lui Dumnezeu.
După Pogorârea Sfântului Duh, potrivit Tradiției, apostolii au tras la sorți zonele în care urmau să propovăduiască. Este cunoscut faptul că lui Toma i-au revenit ținuturile dinspre India.
Diferitele relatări – ce datează încă din secolul al II-lea – vorbesc despre eficiența predicii lui Toma în rândul parților, mezilor, perșilor, hircanienilor și bactrienilor, popoare ce se aflau pe teritoriul Iranului, Irakului, Afganistanului și Pakistanului de astăzi. Numai în Kerala Toma a botezat peste trei mii de suflete, formând astfel prima comunitate creștină din India. Pentru această comunitate, el a hirotonit preoți și episcopi din rândul lor, întemeind șapte Biserici, cu numeroase comunități mai mici.
Toma a plecat apoi spre alte ținuturi, ajungând probabil până în Sri Lanka, iar la întoarcerea în Calamina, care a avut loc pe la anul 72, a fost martirizat, prin străpungerea cu o suliță.
Mormântul său se află în catedrala din Mylapore, în apropiere de Madras, iar moaștele sale – care au fost duse mai târziu la Edessa (în 394), apoi în Chios (în 1298), – se află astăzi la Ortona în Abruzzi – Italia. Un deget de-al sfântului se păstrează la Maastricht, în Olanda.
Istoricii din secolul al XIII-lea atestă și ei misiunea pe care a desfășurat-o Toma în Parția, Media și India.
Pe seama Sfântului Toma s-au pus și se pun diferite scrieri de origine gnostică. Dintre acestea, amintim Faptele lui Toma, Apocalipsa lui Toma, Evanghelia copilăriei lui Toma și Evanghelia lui Toma. Aceasta din urmă se mai numește și Cartea lui Toma Necredinciosul. Sunt toate scrieri apocrife, datând din secolul al II-lea până în secolul al IV-lea. Unele dintre ele sunt de origine gnostică sau maniheană. Autenticitatea acestor cărți nu a fost recunoscută de Părinții Bisericii (secolul al II-lea), ele fiind considerate ca fiind eretice, adică nocive credinței.
(Sursa: Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților)
Înaltpreasfințitul Părinte Calinic