De cîte ori îmi cade prin vecinătate vreun grandoman, cu care începe și se încheie la șliț Pămîntul, antiteza îmi aduce-n memorie modestia răscolitorului scriitor argentinian Jorge Luis Borges. Cînd Borges era solicitat să se pronunțe decisiv într-o chestiune de interes mondial, obișnuia să se eschiveze:
– Dar cine sunt eu, ca să dau asemenea verdicte?
Iar Borges era totuși mai mult decît un scriitor de faimă județeană. Era chiar mai mult decît un deputat sau un viceprimar.
***
Se spune că un paranoic de clasă incontestabilă a ras niște votci pline de curaj, după care s-a suit, cu țicneală cu tot, într-un taxi, ordonîndu-i șoferului:
– La Spitalul Socola, vă rog! Da, în regatul Bui-Bui, unde rege – bun, viteaz și drept – e Majestatea Sa Diazepam al II-lea!
Și mașina a pornit, cu o isterie din motor.
Buun! Și după vreo douăj’ de minute, a oprit domnul paranoic taxiul, l-a pupat pe șofer – deoarece există șoferi de taxi care merită pupați cu înflăcărare – apoi a bătut la ușa renumitului psihiatru Petre Boișteanu.
– Intră! – i s-a răspuns.
Bombîndu-și pieptul ca un dos de vădană, paranoicul a intrat și a spus:
– Dom’le doctor, ziua bună! Am, dom’le, cîteva simptome ciudate, dom’le. Mă cred genial, înțelegeți… Și-am remarcat, absolut din întîmplare, că ori de cîte ori mă mănîncă-n fund – scuzați expresia – se-ntîmplă ceva măreț pentru umanitate. Pe scurt, dom’le doctor, ce-aveți pentru paranoia?
Psihiatrul, om care se confruntase cu multe cazuri asemănătoare, a răspuns cu înțelepciune:
– Domnule geniu cu mîncărimi în fund, pentru paranoia dumneavoastră nu pot avea decît stimă!
