Domnișoara Cristina și izgonirea stafiilor

Un îngrijorător caz de persecuție politică a invadat mai toate gazetele și posturile tv: domnișoara Cristina Tunegaru a fost dată afară de la catedră datorită unor „observații critice, chiar contondente, la adresa unor decizii ale primarului general al Capitalei”: „tânăra și curajoasa profesoară este victima unor grave persecuții cu caracter politic”. Culmea este că profesoara în cauză susține vehement contrariul: „Nicăieri nu am afirmat nimic despre nici un primar, nu văd ce legătură am cu aceste lupte politice”. Atunci? Stau, însă, de veghe, condeie exersate, care nu puteau rata prilejul politizării unui subiect atât de tentant. Chestiunea administrativă în sine nici n-ar trebui discutată, fiind cât se poate de limpede: Cristina nu și-a dat definitivatul și a fost încadrată pe termen determinat, ca suplinitoare, cu contract până la sfârșitul anului școlar. La finele căruia s-a prezentat un profesor cu definitivat; conform regulamentelor, a ocupat catedra, iar eroina scandalului va trebui să-și caute altă școală. Numai că tânăra profesoară vede lucrurile altfel: „vechimea și hârtiile bat competența și interesul superior al copiilor”. Sigur că, la urma urmei, un regulament, o lege, un act normativ ministerial, nu-s altceva, fizic, decât hârtii și-atât. Hârtii sunt toate, de la certificatul de naștere al domnișoarei Cristina (nici o aluzie la nuvela omonimă a lui Eliade în care-i vorba tot despre o izgonire – a unei stafii) până la Constituția țării. O casă de hârtie este și imperiul oricărui profesor de limba și literatura română, drept pentru care mă miră disprețul față de cuvântul așternut pe fila tipărită (dar asta-i, poate, o discuție viitoare). Cum se vede, petenta se declară cu de la sine putere mai competentă decât îndrituitul ce-i urmează abuziv pe post (prin ignorarea „interesul superior al copiilor”). Evident puseu de egolatrie și la fel de evidentă lipsă de bun-simț: adicătelea doar prezența ei la catedră servește „interesului superior al copiilor”, orice alt profesor, fie el și cu mai multă experiență, vechime și îndreptățire legală (atestată, evident, de simple hârtii…) neputând să ajungă la nivelul inegalabilei prestații a suplinitoarei! Dar mai puțin contează scandalul politizării cu anasâna, cât șochează și consternează declarațiile dșoarei Tunegaru privind misia dascălului de limba română (ignorate în mai toate comentariile presei): „declar că nu respect în mod premeditat programa școlară (…) nu citesc cu elevii mei poeziile lui Eminescu, „Amintirile” lui Creangă, baladele populare vechi de 150 de ani, nuvelele lui Slavici (…) în schimb, citesc cu elevii mei poezii frumoase de Magda Isanos, Tudor Arghezi, texte din literatura universală ca «Micul prinț» sau «Cartea junglei», fragmente din marii autori ai literaturii universale ca Cervantes sau Shakespeare”. Am avut și eu parte, în Liceul de la Suceava, de un profesor de română ce nu respecta programa analitică: Ion Ștefănescu. O făcea pe furiș, asumându-și riscurile vremii, fiindcă Arghezi ori (în bună măsură) Eminescu erau interziși. Ceea ce nu-l împiedica să-i predea de-a dreptul fastuos pe Creangă ori Slavici și să ne furișeze în ghiozdane cărțile lui Hemingway. Dar acum? De ce „în schimbul”, când e loc pentru toată lumea? Profesorul de la Suceava nu ni-l dăruia pe Arghezi „în schimbul” lui Coșbuc, fiindcă literatura nu-i tarabă de troc („na-ți trei Alecsandri pe o Magda Isanos”), iar judecata de valoare trebuie să se raporteze obligatoriu la epoca apariției scriiturii, fiindcă lumea nici n-a început, nici nu se termină cu noi, iar cultura unei națiuni se constituie din ansamblul creațiilor ce au înfruntat timpul, nu din sumarizarea unor valori cernute aleatoriu. Un admirator al „curajoasei” o susține astfel pe portalul „de contact româno-maghiar” «Corbii albi»: „Eminescu, Creangă, Sadoveanu & Co au fost buni pe românește, plus spiritul comunist naționalist în care am fost educați”. N-are rost să comentăm astfel de răbufniri „europenizate” ale inculturii cu moț și țâfnă, iar așa-zisele argumente al ieșirii scriitorului din interesul veacului funcționează productiv, din păcate, numai la noi. Mai citește cineva azi, în afara obligațiilor școlare, „Oda ciocârliei” de Shelley, „Iliada” lui Homer, „Visul” lui Byron, „Ziua” lui Hölderlin? N-am auzit să fi propus cineva scoaterea lor din școală! Închipuiți-vă cum ar fi tratată, în Ungaria vecină, tentativa excluderii lui Petöffi din programă! Dacă Cristina Tunegaru consideră că poate preda literatura română citând din „Micul prinț” și „Cartea Junglei” (!) o poate face în sistemul homeschooling, pe care, de altfel, îl și recomandă. Dar când statul te plătește, să zicem, ca vatman de tramvai, atunci conduci vagonul pe linie, nu o iei cum vrei tu, aiurea pe arătură! Concepțiile „curajoase” ale suplinitoarei nu dezvăluie decât derută culturală, elitism de doi bani, dispreț față de tot ce-i românesc, obrăznicie cât cuprinde, suficiență și autoconsiderare delirantă. Mare-i grădina!